— Pe loc repaus! — strigă instructoarea, ceva mai blând.
Winston îşi lasă braţele să-i cadă pe lângă corp şi-şi umple din nou plămânii cu aer. Mintea îi alunecă în lumea ca un labirint a dublugânditului. Să ştii şi să nu ştii, să fii conştient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grijă construite, să susţii în acelaşi timp două idei care se exclud reciproc, ştiind că sunt opuse, şi totuşi să crezi în amândouă; să foloseşti logica împotriva logicii, să renegi morala în timp ce o pretinzi altora, să crezi că democraţia este imposibilă şi că Partidul este păstrătorul democraţiei; să uiţi orice este necesar să uiţi, pe urmă să readuci lucrul respectiv în memorie exact când este nevoie de el şi să-l uiţi imediat din nou; şi, mai presus de toate, să aplici acelaşi proces de gândire procesului însuşi. Iată care este cea mai înaltă subtilitate: să provoci în mod conştient inconştienţa şi pe urmă să redevii conştient de actul de auto-hipnoză pe care tocmai l-ai săvârşit. Chiar şi simplul fapt de a înţelege cuvântul dublugândit presupunea folosirea dublugânditului. Instructoarea a luat din nou poziţia de drepţi.
— Şi acum, să vedem cine îşi poate atinge vârfurile picioarelor! — comandă ea cu entuziasm. De la şold, vă rog, tovarăşi! Unu — doi! Unu — doi! …
Winston detestă exerciţiul ăsta, fiindcă îi dă dureri ascuţite de jos de la călcâie până sus la fese şi de multe ori sfârşeşte prin a-i provoca un nou acces de tuse. Calitatea lui zice-se plăcută iese din sfera meditaţiilor lui Winston. Trecutul, se gândeşte, nu a fost doar modificat, a fost de fapt distrus. Pentru că, uite, cum poţi să mai stabileşti cronologic până şi întâmplarea cea mai evidentă, când nu există nici un document în afară de propria ta memorie? încearcă să-şi aducă aminte în ce an a auzit pentru prima oară vorbindu-se de Fratele cel Mare. Trebuie să fi fost cândva prin anii şaizeci, dar când anume — asta îi este imposibil să precizeze. Bineînţeles, în cărţile de istorie a Partidului, Fratele cel Mare trece drept conducătorul şi apărătorul Revoluţiei încă din primele ei zile. Faptele lui de arme au fost, încetul cu încetul, împinse înapoi în timp, p ătrunzând până şi în lumea fabuloasă a anilor treizeci şi patruzeci, când încă se mai plimbau pe străzile Londrei capitaliştii cu pălăriile lor ciudate, de formă cilindrică, în automobile mari şi strălucitoare sau în trăsuri cu cai, care aveau pereţii laterali din sticlă. Nu ai cum să ştii cât din legenda asta este adevăr şi cât este invenţie. Winston nu-şi mai aduce aminte nici măcar Partidul însuşi în ce an şi-a început existenţa. Nu crede să fi auzit vreodată cuvântul SOCENG înainte de 1960, dar poate că, în forma lui din Vechivorbă — adică Socialismul Englez —, termenul a existat şi mai înainte. Totul se topeşte în ceaţă. Bineînţeles că, uneori, ţi se întâmpla să poţi pune degetul pe o minciună evidentă. De exemplu, nu este adevărat ceea ce pretind cărţile de istorie a Partidului, şi anume că Partidul ar fi inventat avioanele. El, Winston, îşi aminteşte că avioane existau şi pe vremea când el era copil mic de tot. Dar nimic nu se poate dovedi. Nu există nici o probă. O singură dată în viaţă a avut în mână un document care dovedea incontestabil falşi fîcarea unui fapt istoric. Şi în ziua aia…
— Smith!! — răcneşte deodată vocea arţăgoasă de la tele-ecran. Şase mii şapte'ş-nouă Smith W.!! Da, da, tu! Apleacă-te mai jos, te rog! Poţi şi mai mult de-atât! Nu te străduieşti. Mai jos, te rog! Aaa-şa, tovarăşe! Şi-acum, toată lumea, pe loc repaus şi ochii la mine !
O năduşeală fierbinte îl cuprinde brusc pe Winston, parcă din tot corpul. Faţa îi rămâne, însă, la fel de imobilă. Niciodată să nu-ţi arăţi disperarea! Niciodată să nu-ţi etalezi resentimentele ! O singură clipire din ochi te poate pierde. Rămâne în picioare, urmărind-o pe instructoare care îşi ridică braţele deasupra capului — nu se poate spune că ar avea graţie în mişcări, dar le execută cu o precizie şi o eficienţă remarcabile —, se apleacă înainte şi-şi bagă vârfurile degetelor de la mâini sub degetele de la picioare.
— Priviţi, tovarăşi! Aşa vreau să vă văd lucrând. Uitaţi-vă din nou la mine. Am treizeci şi nouă de ani şi am născut patru copii. Priviţi! Se apleacă din nou. Vedeţi? Genunchii mei nu sunt îndoiţi! Toţi puteţi executa această mişcare, dacă vreţi cu adevărat, adaugă ea, îndreptându-se. Oricine sub patruzeci şi cinci de ani poate foarte bine să-şi atingă degetele de la picioare. Nu avem toţi privilegiul de a lupta în prima linie, dar cel puţin ne putem menţine în formă. Gândiţi-vă la băieţii noştri de pe frontul Malabar! Şi la marinarii de pe Fortăreţele Plutitoare! Gândiţi-vă numai la ce trebuie să facă ei faţă. Haideţi, mai încercaţi o dată! Aşa, tovarăşe Smith, e mai bine. E mult mai bine! — adaugă ea încurajator, în timp ce Winston, aplecându-se brusc, mai mult aruncându-se înainte, reuşeşte să-şi atingă degetele de la picioare, pentru prima oară după cine-ştie-câţi ani.
4
Cu acel oftat adânc, involuntar, pe care nici măcar în apropierea tele-ecranului nu se poate abţine să-l scoată la începutul unei noi zile de muncă, Winston îşi trage scrievorbitorul către el, suflă praful de pe microfon şi-şi pune ochelarii pe nas. Apoi derulează şi prinde la un loc cu o clamă patru suluri mici de hârtie care au sosit deja prin tubul pneumatic aflat în dreapta biroului lui.
În pereţii boxei sunt trei orifîcii. În dreapta scrievorbitorului, un mic tub pneumatic pentru mesaje scrise; în stânga, unul mai mare, pentru ziare; iar în peretele lateral, la îndemână lui Winston, se găseşte o fantă mare, dreptunghiulară, protejată de un grătar de sârmă, în care se aruncă hârtiile inutile. Asemenea fante există cu miile sau cu zecile de mii prin toată clădirea, şi nu numai în fiecare încăpere, ci şi, din loc în loc, pe fiecare coridor. Din cine-ştie-ce motiv, au fost poreclite găuri de memorie. Când ştii că un document urmează să fie distrus, sau chiar când vezi o bucată de hârtie inutilă, a devenit un gest automat să ridici apărătoarea de la cea mai apropiată gaură de memorie şi să arunci hârtia înăuntru, după care un curent de aer cald o poartă către imensele cuptoare ascunse undeva în subsolurile clădirii. Winston începe să studieze cele patru foiţe de hârtie pe care le-a derulat. Fiecare dintre ele conţine câte un mesaj de numai unul sau două rânduri, scrise în jargonul abreviat de care se face uz în Minister în scopuri interne şi care nu este tocmai Nouvorbă, dar constă, în mare parte, din termeni de Nouvorbă. Mesajele sună astfeclass="underline"
times 17.3.84 discurs f.m. malrelatat africa verifică
times 19.12.83 prevederi p3a trim 4 1983 greşeli tipar verifică variantă curentă