Winston şi-a terminat pâinea şi brânza. Se răsuceşte într-o parte pe scaun, ca să-şi bea mai comod cana de cafea. La masa din stânga lui, individul cu vocea stridentă trăncăneşte în continuare fără milă. O femeie tânăra, poate secretara lui, care stă cu spatele la Winston, îl ascultă şi pare a fi de acord trup şi suflet cu tot ce spune el, fără excepţie. Din când în când, Winston prinde câte o replică de genuclass="underline" „După părerea mea, aveţi atât de multă dreptate; vai, dar sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră” — spusă cu o voce de femeie tânăra şi cam proastă. Dar cealaltă voce nu se opreşte nici o clipă, nici măcar când intervine femeia. Winston îl ştie din vedere pe individul respectiv, că are un gât musculos şi o gură mare şi foarte mobilă, dar în rest nu ştie nimic despre el, numai că deţine un post important la Secţia Literatură. Să tot aibă vreo treizeci şi cinci de ani. Cum stă aşa, cu capul lăsat uşor pe spate, ochelarii îi reflectă lumina din tavan, aşa încât Winston nu-i vede ochii, ci doar două discuri luminoase. Ceea ce-l îngrozeşte, însă, este faptul că, din fluviul de sunete care i se revarsă pe gură, este aproape imposibil de distins un cuvânt. O singură dată lui Winston i se pare că a înţeles o expresie — „eliminarea totală şi definitivă a goldsteinismului” —, aruncată foarte repede şi parcă toată deodată, ca un rând de tipar turnat într-o singură bucată de plumb, în rest, nu este decât un zgomot, un fel de mac, mac, mac, măcăială. Şi totuşi, deşi nu reuşeşte să înţeleagă ce spune, nu are nici cea mai mică îndoială despre ce anume ar putea bleotocări. Ori că-l denunţă pe Goldstein şi cere măsuri şi mai severe împotriva criminalilor în gândire şi a sabotorilor, ori că tună şi fulgeră împotriva atrocităţilor armatei eurasiene, ori că-l slăveşte pe Fratele cel Mare, nu are nici o importanţă: orice ar spune, poţi fi sigur că fiecare vorbă este ortodoxie curată, sută la sută SOCENG. Tot uitându-se la faţa fără ochi, a cărei mandibulă se mişcă la iuţeală în sus şi-n jos, pe Winston îl încearcă un sentiment bizar, şi anume că individul respectiv nici nu este om, ci un fel de duplicat, un manechin la care nu creierul vorbeşte, ci laringele. Ceea ce iese din el sunt cuvinte, dar nu vorbire în adevăratul sens al termenului: este un zgomot scos în stare de inconştienţă, ca măcăitul unei raţe.
Syme, care a tăcut de câteva momente, desenează modele în sosul de la tocană, cu vârful lingurii. Vocea de la masa de alături măcăie de zor mai departe, acoperind cu uşurinţă vacarmul din jur.
— E un cuvânt în Nouvorbă, zice Syme, nu ştiu dacă-l ştii: macavorbi — a măcăi ca o raţă. Este unul dintre cuvintele interesante, care are două sensuri contradictorii. Aplicat unui adversar, este o insult ă; aplicat cuiva cu care eşti de acord, e o laudă.
E clar că Syme o să fie vaporizat, se gândeşte Winston din nou, cu un sentiment de tristeţe, deşi ştie foarte bine că Syme îl dispreţuieşte, că-l antipatizează şi că ar fi în stare să-l denunţe pentru crime în gândire dacă ar găsi până şi cel mai mic motiv. Syme are ceva rău în el, dar cu subtilitate. Ii şi lipseşte ceva, o anume discreţie, o reţinere, un fel de prostie salvatoare. Nu se poate spune că nu are o gândire corectă. Crede în principiile SOCENG-ului, îl slăveşte pe Fratele cel Mare, se bucură de victorii, urăşte ereticii — toate astea nu numai cu sinceritate, ci şi cu un fel de a fi, neobosit de zelos şi cu cunoştinţele mereu la zi, pe care un membru obişnuit al Partidului în general nu-l are. Şi totuşi, pluteşte în jurul lui un aer de proastă reputaţie, care nu-l slăbeşte nici o clipă.
Spune lucruri pe care mai bine nu le-ar spune, a citit prea multe cărţi, frecventează Cafeneaua „Castanul”, cuibul pictorilor şi muzicienilor. Sigur că nu există nici o lege, nici măcar dintre cele nescrise, care să te oprească de a frecventa Cafeneaua „Castanul”, dar localul este oarecum rău famat. Acolo se adună de obicei foştii granguri ai Partidului, acum compromişi, înainte de a fi, în sfârşit, epuraţi. Goldstein însuşi ar fi fost văzut acolo, aşa se vorbeşte, cu ani sau chiar decenii în urmă. Soarta lui Syme nu este greu de prevăzut. Chiar şi aşa, însă, dacă Syme ar surprinde, fie şi numai pentru câteva secunde, natura opiniilor secrete pe care le nutre şte el, Winston, pe loc l-ar da pe mâna Poliţiei Gândirii. Adevărul este că oricine ar proceda la fel; dar Syme mai curând decât mulţi alţii. Zelul nu este totul. Ortodoxie înseamnă lipsa conştiinţei.
— Uite, vine Parsons…, zice Syme, ridicând ochii. Ceva din tonul vocii lui pare să adauge: „…prostul ăla nenorocit”.
Parsons, colocatarul lui Winston din Blocul Victoria, încearcă, de fapt, să-şi croiască drum de-a latul sălii. Este un individ corpolent, de statură mijlocie, cu părul blond şi faţa ca de broască. La treizeci şi cinci de ani, are deja mai multe rânduri de cefe şi burtă, dar se mişcă sprinten ca un băieţandru. In general aduce atât de mult cu un b ăieţel crescut masiv, încât, deşi poartă salopeta regulamentară, îţi dă aproape automat sentimentul că este îmbrăcat cu pantaloni scurţi, albaştri, cămaşă gri şi eşarfă roşie, ca Spionii. Dacă încerci să ţi-l închipui, vezi întotdeauna imaginea genunchilor cu pernuţe şi a mânecilor suflecate pe nişte braţe cărnoase. Şi, într-adevăr, Parsons revine invariabil la pantaloni scurţi, ori de câte ori vreo excursie în grup sau vreo altă activitate fizică îi oferă o scuză pentru aşa ceva. Acum, îi salută pe Winston şi pe Syme cu un „Bună ziua, bună ziua” bine-dispus şi se aşează la masă alături de ei, emanând mirosul lui intens de transpiraţie. Toată faţa rozulie îi este plină de broboane de umezeală. Extraordinară capacitate are omul ăsta de a transpira. La Centrul Comunitar, îţi dai seama imediat dacă a jucat ping-pong, după umezeala lăsată pe minerul paletei. Syme scoate o foaie de hârtie pe care este scrisă o coloană lungă de cuvinte şi începe să o studieze cu un pix în mână.
— Ia uite-l şi pe-ăsta cum lucrează-n pauza de masă, zice Parsons, dându-i un cot lui Winston. Zelos, nu? Ce-ai acolo, bătrâne? Presupun că e ceva prea subtil pentru mine. A, Smith, bătrâne, hai să-ţi spun de ce mă ţin după tine. Ai uitat să-mi dai pentru cheta aia.
— Care din ele? — întreabă Winston, căutându-se automat de bani în buzunar.
La aproape un sfert din salariu poţi pune cruce din cauza subscripţiilor voluntare — atât de multe, încât îţi vine greu să le mai ţii socoteala.
— Pentru Săptămâna de Ură. Ştii şi tu — fondul ăla pe case… Eu sunt casier la blocul nostru. Facem un efort hotărâtor — o să organizăm un spectacol fantastic. Ascultă-mă pe mine, n-o să fiu eu de vină dacă bătrânul nostru Bloc Victoria n-o să aibă cea mai grozavă desfăşurare de steaguri de pe toată strada. Ai promis că-mi dai doi dolari.
Winston scoate din buzunar şi-i întinde două bancnote mototolite şi soioase, pe care Parsons le notează într-un carneţel, cu scrisul lui ordonat, de semi-analfabet.
— Apropo, bătrâne, zice tot el. Aud că pramatia aia mică a mea a tras ieri cu praştia-n tine. I-am tras şi eu lui un perdaf bun pentru chestia asta — i-am spus că-i iau praştia dacă mai face.
— Cred că era cam supărat că nu mergea la execuţie, zice Winston.
— Ei, da, bine, dar ce vreau să zic, arată spiritul care trebuie, nu? Sunt nişte pramatii afurisite amândoi, dar când vine vorba de zel… Nu se gândesc la altceva decât la Spioni şi, bine, sigur că da, la război. Ştii ce-a făcut fîi-mea, aia mică, sâmbătă trecută, când i-a dus cu grupa într-o excursie pe şoseaua spre Berkhamstead? A mai luat două puştoaice cu ea, a părăsit grupul pe furiş şi toată după-amiază au urmărit un individ ciudat. S-au ţinut de coada ăluia două ore prin pădure şi p-ormă, când au ieşit la Amersham, l-au dat pe mâna patrulelor.