Dar figura Fratelui cel Mare parcă a mai stăruit pe ecran câteva secunde, ca şi cum efectul ei asupra retinelor spectatorilor ar fi fost prea viu pentru a se şterge imediat. Femeia cea mică de statură, cu părul ca nisipul, s-a aruncat peste spătarul scaunului din faţă, şi-a întins braţele spre tele-ecran, scoţând un murmur tremurat, care suna ca un fel de „Mântuitorul meu!”, după care şi-a îngropat faţa în palme. Se vedea clar că se ruga. Deodată, brusc, întregul grup de spectatori au început s ă intoneze, profund, încet, ritmat: „Fra-te!… Fra-te!… Fra-te!…” — o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, foarte lent, cu pauze mari între prima şi a doua silabă. Era un sunet greu, bolborosit, curios de sălbatic, dincolo de care ai fi zis că se auzea tropăit de picioare goale şi duduit de tam-tam-uri. Aproape o jumătate de minut a durat. Refrenul acesta se aude de multe ori, în momente de emoţie covârşitoare, într-un fel, este un imn adus înţelepciunii şi măreţiei Fratelui cel Mare, dar, mai mult decât atât, este un act de auto-hipnoză, de înăbuşire intenţionată a stării conştiente cu ajutorul unui sunet ritmat. Lui Winston i se pare, ori de câte ori îl aude, că-i îngheaţă maţele, în timpul celor Două Minute de Ură, nu poate să nu ia parte şi el la delirul general, dar această scandare subumană „Fra-te!… Fra-te!…” îi dă fiori de fiecare dată. Evident că scandează şi el alături de toţi ceilalţi; ar fi imposibil să procedeze altfel. A-ţi disimula sentimentele, a-ţi controla muşchii feţei, a face exact la fel ca toată lumea — acestea au devenit deja reacţii instinctive. Dar există întotdeauna un interval de câteva secunde, în care expresia din ochii lui l-ar putea trăda. Exact într-un asemenea moment de cumpănă s-a petrecut lucrul acela important — presupunând că, într-adevăr, chiar s-a petrecut.
O clipă, nu mai mult, ochii lui şi cei ai lui O'Brien s-au întâlnit. O'Brien se ridicase, îşi scosese ochelarii şi tocmai era pe punctul de a şi-i potrivi la loc pe nas. Dar, timp de o fracţiune de secundă, ochii lor s-au întâlnit şi, în răstimpul cât s-a petrecut acest lucru, Winston a înţeles — da, da, a înţeles ! — că O'Brien gândea la fel ca el. Intre ei doi s-a schimbat un mesaj de neconfundat, ca şi cum mintea fiecăruia s-ar fi deschis brusc şi gândurile ar fi zburat de la unul la celălalt prin ochi. „Sunt de partea ta” — i s-a părut că i-a spus O'Brien. „Ştiu precis ce gândeşti, ştiu totul despre dispreţul tău, despre ura ta, despre scârba ta. N-avea grijă, sunt de partea ta!” Pe urmă, sclipirea aceea de înţelegere a dispărut, iar chipul lui O'Brien a devenit la fel de impenetrabil ca al tuturor celorlalţi.
Asta a fost tot şi deja nu mai este atât de sigur că s-a petrecut cu adevărat. Asemenea incidente nu au niciodată nici cea mai mică urmare. Tot ce fac este să menţină vie în el credinţa — sau speranţa, mai degrabă — că şi alţii, afară de el însuşi, sunt duşmanii Partidului. Poate că totuşi zvonurile despre marile comploturi ilegale sunt adevărate — poate că Frăţia chiar există! Cu toate nenumăratele arestări, mărturisiri şi execuţii, este imposibil să afirmi cu mâna pe inimă că Frăţia este un mit şi nimic mai mult. Uneori, Winston crede în existenţa ei, alteori nu. Nu are nici o dovadă, numai priviri fugare care pot să însemne orice sau să nu însemne nimic, frânturi de conversaţie la care mai trage uneori cu urechea, însemnări ilizibile pe pereţii closetelor; odată, când s-au întâlnit doi inşi care nu se cunoşteau, a văzut chiar o mişcare imperceptibilă a mâinii, care ar fi putut fi un semnal de recunoaştere. Totul ţine de domeniul presupunerilor şi chiar şi incidentul de azi-dimineaţă mai mult ca sigur că fost în imaginaţia lui. După cele Două Minute de Ură, s-a dus înapoi în boxa lui, fără să se mai uite la O'Brien. Ideea de a merge mai departe, dincolo de acest contact de o clipă, nici nu i-a trecut prin minte. Ar însemna să-şi asume un risc neînchipuit de mare, chiar şi dacă ar şti cum să procedeze într-o asemenea situaţie. Timp de o clipă au schimbat o privire echivocă şi cu asta, basta. Dar până şi o privire echivocă devine un eveniment memorabil în singurătatea claustrată în care eşti obligat să trăieşti.
Winston se dezmeticeşte şi îşi îndreaptă spatele pe scaun. Râgâie, din cauza ginului care parcă îi vine înapoi. Ochii îi coboară înapoi pe pagină, îşi dă seama că, în timpul cât a stat plonjat în meditaţii, a mai scris ceva, prin cine-ştie-ce fel de dicteu automat. Dar nu mai este acelaşi scris neîndemânatic şi crispat dinainte. Tocul îi alunecase cu voluptate peste hârtia fină şi aşternuse nişte litere mari şi ordonate:
umplând în felul acesta o jumătate de pagină.
Nu-şi poate reprima un sentiment asemănător cu panica. Este absurd, din moment ce scrierea acestor cuvinte anume nu e cu nimic mai primejdioasă decât actul în sine de a-şi ţine un jurnal; dar, în prima clipă, îi vine să smulgă paginile irosite şi să renunţe cu totul la proiectul pe care şi l-a propus.
Şi totuşi, nu face aşa ceva, fiindcă ştie că nu are nici un sens. Fie că scrie JOS FRATELE CEL MARE, fie că nu scrie, este totuna. Fie că îşi ţine jurnalul în continuare, fie că-l lasă baltă, este acelaşi lucru. Poliţia Gândirii tot o să pună laba pe el. A comis deja — ar comite-o oricum, chiar dacă n-ar scrie niciodată nimic pe hârtie — crima esenţială care le conţine în ea pe toate celelalte. Crimăgândit, aşa se numeşte. Crimăgânditul nu este ceva ce poţi ascunde la infinit. Te poţi eschiva cu succes o vreme, poate chiar câţiva ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot pun ei laba pe tine.
Întotdeauna noaptea — arestările au loc invariabil în toiul nopţii. Câte o mână brutală te smulge brusc din somn, îţi scutură umărul, o lumină îţi orbeşte ochii, în jurul patului vezi un cerc de feţe împietrite, în marea majoritate a cazurilor, nu se face proces, şi nici raport de arestare. Oamenii dispar pur şi simplu — întotdeauna noaptea. Numele ţi se scoate din arhive, orice urmă a tot ce ai făcut vreodată se şterge, însăşi existenţa îţi este negată-şi, până la urmă, uitată cu totul. Eşti abolit, anihilat — vaporizat este termenul uzual.
O vreme se lasă cuprins de un fel de isterie, începe să scrijelească neîngrijit, în mare grabă:
or să mă-mpuşte ce-m pasă or să mă-mpuşte-n ceafă nu-m pasă jos fratele cel mare todeauna te-mpuscă-n ceafa nu-m pasă jos fratele cel mare.
Oarecum ruşinat, se reazemă de spătarul scaunului şi pune tocul jos. În clipa următoare, îi sare inima din loc. Cineva bate la uşă.
Au şi venit!! Rămîne nemişcat ca un şobolan, cu speranţa deşartă că respectivul, oricine ar fi, o să plece după o singură încercare. Dar nu, bătaia în uşă se repetă. Cel mai rău lucru de pe lume este să tragi de timp, în asemenea situaţii. Inima îi duduie ca o locomotivă, dar trăsăturile fetei, dintr-o lungă obişnuinţă, îi sînt, probabil, imobile. Se ridică de pe scaun şi se duce greoi către uşă.