Tele-ecranul dă ora exactă: paisprezece, în zece minute, trebuie să plece. Trebuie să fie înapoi la Minister până la ora paisprezece-treizeci. Curios, dar clinchetul ceasului are darul de a-l mai înviora puţin. Este deja o fantomă singuratică, rostind un adevăr pe care nimeni nu-l va auzi vreodată. Dar, atâta timp cât îl rosteşte, pentru el este un mod vag de a nu rupe continuitatea. Nu făcându-te auzit, ci păstrându-ţi judecata sănătoasă poţi duce mai departe moştenirea speţei umane. Se întoarce la măsuţă, îşi înmoaie peniţa în cerneală şi scrie:
Viitorului sau trecutului, acelui timp în care gândirea este liberă, în care oamenii sunt diferiţi unul de altul şi nu trăiesc singuri, acelui timp în care există un adevăr, iar ceea ce a fost făcut nu mai poate fi desfăcut, din epoca uniformităţii, din epoca singurătăţii, din epoca Fratelui cel Mare, din epoca dublu-gânditului — salutare!
Gata, sunt un om mort, se gândeşte. Are impresia că abia acum, când în sfârşit a fost în stare să-şi formuleze gândurile, a făcut pasul cu adevărat decisiv. Consecinţele oricărui act stau în actul însuşi. Scrie:
Crimăgânditul nu atrage moartea: e/este moarte.
Acum, că s-a recunoscut pe el însuşi drept un om mort, este foarte important să rămână în viaţă cât mai mult timp cu putinţă. Uite, două degete de la mâna dreaptă le are pătate cu cerneală. Asta este genul de amănunt care te poate trăda. Cine-ştie-ce nătărău zelos de la Minister, care îşi bagă nasul peste tot, vreo femeie, de pildă, vreuna ca aia mică de statură, cu părul ca nisipul, sau ca fata cu părul negru de la Secţia Literatură, poate să-şi pună problema de ce a scris el în pauza de prânz, de ce a folosit un toc demodat, ce anume a scris — şi pe urmă să arunce o vorbă, uite-aşa, acolo unde trebuie. Se duce la baie şi-şi freacă bine mâinile cu un săpun grunjos, cafeniu-închis, care îi răzuieşte pielea ca glaspapirul şi, deci, este tocmai potrivit să-i şteargă cerneala de pe degete. Apoi îşi aranjează jurnalul înapoi în sertar. Nu are nici un rost să-şi mai bată capul să-l ascundă, dar cel puţin să poată şti sigur dacă existenţa lui a fost ori nu descoperită. Un fir de păr aşezat peste marginile paginilor ar fi prea evident. Cu vârful degetului, culege un fir de praf albicios pe care-l studiază câteva momente, ca să-l poată recunoaşte, şi-l depune pe colţul copertei, de unde precis va zbura dacă se întâmpla să mişte cineva cartea de la locul ei.
3
Winston o visează pe mama lui.
Trebuie să fi avut, socoteşte el în minte, vreo zece-unsprezece ani când a dispărut mama lui. Era o femeie înaltă, ca o statuie, şi destul de tăcută; avea mişcări lente şi un păr blond minunat. Pe tatăl lui nu şi-l aminteşte prea bine: doar atât, că era tuciuriu şi slab, întotdeauna îmbrăcat corect, cu haine închise la culoare — mai ales tălpile foarte subţiri de la pantofii tatălui său şi le aminteşte — şi că purta ochelari. Este convins că şi unul şi celălalt au fost înghiţiţi într-una dintre marile epurări ale anilor cincizeci.
Se face că mama lui stă undeva sub el, mult mai jos, ţinând-o în braţe pe sora lui. Despre sora lui nu-şi aminteşte decât că era un copil micuţ şi slab, care nu scotea niciodată nici un sunet, dar avea ochi mari şi atenţi. Şi mama şi sora lui se uită în sus, spre el. Se află, amândouă, într-un loc subteran oarecare, în fundul vreunui puţ, de pildă, sau în vreun mormânt foarte adânc, dar locul respectiv, deşi se găseşte şi aşa cu mult sub picioarele lui, se afundă văzând cu ochii. Poate că sunt în salonul cutărui vas care se duce la fund şi se uită la el prin apa din ce în ce mai sumbră. Mai este încă aer în salonul acela, încă îl mai pot vedea, şi el pe ele, dar se scufundă, se scufundă în apele întunecate care din clipă în clipă le vor ascunde vederii lui pentru totdeauna. El este undeva afară, la lumină şi la aer, în timp ce mama şi sora lui sunt supte către moarte şi ele sunt acolo jos tocmai fiindcă el este aici sus; ştie şi el treaba asta şi o ştiu şi ele, şi li se poate citi pe chipuri că ştiu. Nu există, însă, nici urmă de reproş pe feţele sau în inimile lor, nu există decât atât, conştiinţa că ele trebuie să moară pentru ca el să trăiască şi că asta face parte din ordinea de neclintit a lucrurilor.
Nu-şi mai aduce aminte ce anume s-a petrecut, dar în vis este conştient că, într-un fel sau altul, mama şi sora lui şi-au sacrificat viaţa pentru ca el să trăiască. Este unul dintre acele vise care, deşi păstrează decorul caracteristic viselor, sunt o continuare a activit aţii intelectului treaz şi în care devii conştient de anumite fapte şi idei care ţi se par inedite şi valoroase şi după ce te trezeşti.
Ceea ce-l izbeşte acum, prin vis, este faptul că moartea mamei lui, cu aproape treizeci de ani în urmă, a fost tragică şi nefericită, dar într-un fel care acum, în ziua de astăzi adică, nu mai este posibil. Tragismul, aşa cum îl vede el, ţine de nişte vremuri mai îndepărtate, de un trecut în care mai existau viaţa particulară, dragostea şi prietenia, în care membrii unei familii stăteau alături unul de altul, fără să aibă nevoie de motivaţie pentru asta. Amintirea mamei lui îi rupe inima pentru că mama lui a murit iubindu-i pe el când el era prea mic şi prea egoist ca s-o iubească la rândul lui şi pentru că, într-un fel anume — dar concret în ce fel nu-şi mai aduce aminte —, s-a sacrificat pe ea însăşi unei concepţii despre loialitate care era deopotrivă personală şi imuabilă. Aşa ceva este clar că nu se mai poate întâmpla în ziua de astăzi. Azi există frică, ură şi durere, dar nu mai există nici o demnitate a sentimentelor, nici un regret profund sau complex.
Toate acestea i se pare acum, în vis, că le vedea atunci în ochii mari ai mamei şi ai surorii lui, care se uitau în sus la el, prin apa din ce în ce mai întunecată, de la sute de metri sub el şi scufundându-se şi mai adânc.
Deodată, brusc, se face că stă pe o iarbă deasă, scurtă, într-o seară de vară, când razele piezişe ale soarelui aruncă limbi de aur peste pajişte. Peisajul care i se întinde înaintea ochilor îi revine atât de frecvent în vise, încât niciodată nu este pe deplin sigur dacă l-a văzut sau nu în realitate. Când se trezeşte, îl numeşte în gând Tărâmul de Aur. Este de fapt o păşune veche, cu iarba roasă de iepuri, cu o potecă şerpuind de la un capăt la altul şi cu câte un muşuroi de cârtiţă din loc în loc. În liziera de pe partea cealaltă, crengile ulmilor foşnesc încet în adierea vântului, iar frunzele abia se mişcă, în mase compacte, ca părul unei femei. Undeva, prin apropiere, deşi nu se vede, curge liniştit un pârâu limpede. Pe sub sălciile de pe maluri, apa formează băltoace în care înoată ochene. Fata cu părul negru vine înspre el peste pajişte. Îşi smulge hainele de pe ea, parcă dintr-o singură mişcare, şi le azvârle cât colo cu dispreţ. Are trupul alb şi neted, dar nu trezeşte în el nici o dorinţă şi, de fapt, abia dacă el se uită la trupul ei. Ceea ce-l copleşeşte în clipa aceasta este admiraţia pentru gestul cu care fata îşi aruncă hainele în lături, în graţia şi nevinovăţia lui, gestul ei parcă ar anihila o întreagă civilizaţie, un întreg sistem de gândire, ca şi cum Fratele cel Mare şi Partidul şi Poliţia Gândirii ar putea fi proiectate în nefiinţă printr-o singură şi splendidă mişcare a braţului. Şi gestul fetei ţine de trecutul îndepărtat. Winston se trezeşte cu cuvântul „Shakespeare” pe buze.