Lev porni s-o întâlnească pe Southwind. Ea tocmai cobora zorită strada, cu ochii încă lipiţi de somn, zâmbind, cu o broboadă trasă peste părul încâlcit. Îşi întinse braţele şi o atinse, oprind-o.
Ea privi în sus, spre faţa lui şi râse:
— Te-ai întors, te-ai întors!
Apoi expresia i se schimbă: aruncă o căutătură scurtă şi voioasă jur împrejur, de-a lungul străzii şi din nou spre Lev.
— Oh, spuse ea. Ştiam. Ştiam.
— În drum spre nord. După zece zile. Coboram pe făgaşul unui torent. Pietrele au alunecat sub mâinile lui. Era un cuib de scorpioni de stâncă. Şi-a recăpătat echilibrul pe loc. Dar erau duzini de ace. Mâinile au început să i se umfle…
Îi strânse mâinile fetei. Ea îl privea în ochi.
— A murit noaptea.
— În chinuri mari?
— Nu, spuse Lev, minţind.
Din ochii ei ţâşniră lacrimi.
— Deci e acolo, spuse el. I-am făcut un tumul din bolovani albi, lângă cascadă. Aşa că el — aşa că el e acolo.
În freamătul şi murmurul din spatele lor răsună clar o voce de femeie:
— Dar unde-i Timmo?
Mâinile lui Southwind se pierdură în cele ale lui Lev; părea să se topească, încercând să scape, să fugă:
— Vino cu mine, spuse el, şi porniră în linişte, cu braţul lui înconjurându-i umerii, spre casa mamei ei.
Lev o părăsi acolo, cu mama lui Timmo şi propria ei mamă. Ieşi din casă şi se opri o clipă ezitând, apoi se întoarse încet spre mulţime. Spre el venea tatăl său. Lev zări părul creţ şi sur, ochii căutând lumina felinarelor. Sasha era un bărbat slab şi scund: în timp ce se îmbrăţişau, Lev îi simţi oasele prin piele, istovite şi plăpânde.
— Ai fost cu Southwind?
— Da. Nu pot…
Se lipi un moment de tatăl său şi mâna grea şi uscată îi mângâie braţul. Felinarele îi orbiră ochii. Când se mişcă, Sasha se trase înapoi, privindu-l, fără să spună nimic, cu ochii lui negri atenţi, cu gura ascunsă de o mustaţă gri, zbârlită.
— Ţi-a fost bine, tată?
Sasha încuviinţă.
— Eşti obosit. Hai acasă. În timp ce o porneau în jos pe stradă, spuse:
— Ai găsit pământul făgăduinţei?
— Da. O vale. O vale de râu. La cinci kilometri de mare. Tot ce ne trebuie. Şi minunat — munţi, de jur împrejur — şiruri după şiruri, din ce în ce mai înalţi, mai înalţi şi mai albi decât norii.
— Nu poţi să-ţi imaginezi cât de sus trebuie să priveşti pentru a zări cel mai înalt pisc. Se opri din mers.
— Munţi de jur împrejur? Râuri?
Lev îşi coborî privirea spre el, spre viziunea înălţimilor albe care adusese lumina în ochii tatălui său.
— Suficient pentru a-i convinge pe Şefi să ne îndrume acolo?
— Poate, spuse el.
Era la mijlocul recoltatului din orezării, aşa că mulţi dintre fermieri nu putuseră veni. Toate satele trimiseseră câte un bărbat sau o femeie la Shanty, să asculte ceea ce exploratorii aveau de raportat şi ceea ce mai vorbea lumea. Era după-amiaza, continua să plouă. Marele spaţiu deschis din faţa Casei Adunării era potopit de umbrelele confecţionate din frunzele late, roşii şi subţiri ca foiţa de hârtie, ale stufului. Sub umbrele, lumea stătea în picioare sau ghemuită pe rogojinile întinse peste noroi şi spărgea alune, sporovăind până când, în cele din urmă, micul clopot de bronz al Casei Adunării, începu să sune, "dong-dong-dong". Atunci, toate privirile se întoarseră spre porticul Casei Adunării, unde Vera stătea în picioare, gata să vorbească.
Era o femeie zveltă, cu părul gri-fer, cu nasul fin, ochii negri, migdalaţi. Vocea ei era puternică şi limpede şi, din clipa în care începu să vorbească, nu se mai auzi nici un alt zgomot, decât ropotul monoton al ploii şi ici-colo, ciripitul câte unui copilaş din mulţime, iute potolit.
Ea ură bun venit exploratorilor reîntorşi. Vorbi despre moartea lui Timmo şi, foarte liniştită, pe scurt, despre Timmo însuşi, aşa cum l-a văzut în ziua petrecerii de adio a exploratorilor.
Vorbi despre cele o sută de zile ale călătoriei prin sălbăticie. "Au cartografiat o arie mare la est şi la nord de Songe Bay", spuse ea, "şi au găsit ceea ce trebuia să găsească — un amplasament şi un drum accesibil spre acesta. O bună parte dintre cei ce ne aflăm aici", spuse ea, "nu agreează ideea unei noi aşezări, atât de departe de Shantyh. Iar printre noi, acum, se află şi câţiva dintre vecinii noştri din Cetate, care ar dori să se alăture planurilor şi dezbaterilor noastre. Întreaga problemă trebuie dezbătută cu maximum de consideraţie şi în deplină libertate. Să-i lăsăm, deci, mai întâi pe Andre şi pe Lev să vorbească în numele exploratorilor şi să ne spună ce au văzut şi găsit."
Andre, un bărbat scund şi îndesat, de 30 de ani, descrise călătoria lor spre nord. Vocea îi era domoală şi îşi găsea cu greu cuvintele, dar mulţimea asculta cu intensitate povestirea sa despre lumea de dincolo de lungile şi familiarele câmpii. Câţiva dintre cei aşezaţi în spate, întinseră gâturile atunci când îi zăriră pe bărbaţii din Oraş despre a căror prezenţă Vera îi prevenise politicos. Erau acolo, lângă portic; şase bărbaţi în veste şi cu cizme înalte: gărzile de corp ale Şefilor, fiecare cu câte un cuţit lung băgat în teacă de piele şi cu câte un gârbaci împletit, prinse la centură.
Andre murmură finalul cuvântării, lăsând locul lui Lev, un bărbat tânăr, subţire şi costeliv, cu părul bogat de un negru strălucitor. Lev începu, la rândul său, şovăielnic, căutându-şi cuvintele. Încerca să descrie valea pe care o găsiseră şi pe care o considerau mai mult decât potrivită pentru o aşezare. În timp ce vorbea, vocea i se încălzi şi începu să uite de sine, ca şi cum ar fi avut în faţa ochilor ceea ce descria: valea largă, râul pe care îl botezaseră Serene, lacul de peste el, mlaştinile unde creştea orez sălbatic, pădurile şi lemnul de calitate, povârnişurile însorite, unde se puteau planta pomi fructiferi şi rădăcinoase, iar casele pot să se înalţe ferite de noroaie şi umezeală. Vorbea despre gurile râului, o plajă plină de crustacee şi varec comestibiclass="underline" şi le spunea despre munţii ce străjuiau valea la nord şi est, protejând-o de vânturile care transformau iarna la Songe într-un anotimp al noroiului dezgustător şi al frigului.
— Nenumăratele lor piscuri urcă în linişte şi lumină, dincolo de nori. Adăpostesc valea, asemeni unei mame care ţine un prunc în braţe. I-am botezat Munţii lui Mahatma. Mai rămânea de văzut dacă munţii pot ţine piept furtunilor, în timpul celor cincizeci de zile cât am stat. Acolo, toamna târzie este ca miezul verii aici: numai nopţile sunt reci, zilele sunt însorite şi fără ploaie. Holdfast consideră că s-ar putea recolta trei culturi de orez pe an. Acolo s-ar putea face o afacere bună cu fructele din păduri şi cu pescuitul din râuri, iar plajele ar putea furniza hrană locuitorilor în primul an de şedere, până la primul cules. Dimineţile sunt atât de strălucitoare! N-am rămas doar pentru a vedea cum este vremea. Ne-a fost greu să plecăm chiar şi pentru a ne reîntoarce acasă."
Îl ascultau încântaţi, şi, când s-a oprit, era linişte.
Cineva întrebă:
— De câte zile avem nevoie pentru a ajunge acolo?"
— Martin crede că de vreo douăzeci de zile, cu familii şi poveri.
— Sunt râuri de traversat, locuri periculoase?
— Cel mai bun aranjament ar fi să trimitem un grup de cercetare cu vreo două zile înainte, să marcheze rutele mai uşoare. La întoarcere, am marcat toate drumurile pe care le-am găsit mergând spre nord. Songe este singurul râu dificil de traversat, iar aici ne vom descurca cu ambarcaţiunile. Celelalte pot fi trecute prin vad cu piciorul, până când veţi ajunge la Serene.
Începură să curgă şi mai multe întrebări. Mulţimea rupse tăcerea de vis şi se sparse în sute de grupuri volubile, sub umbrelele de frunze roşii, când Vera înaintă şi ceru linişte.
— Unii dintre vecinii noştri aflaţi aici, de faţă, ar dori să ne vorbească, spuse ea şi se retrase, pentru a lăsa un bărbat, care se afla în spatele ei, să treacă în faţă. Era îmbrăcat în negru, cu o curea lată, ornamentată cu încrustaţii argintii. Cei şase bărbaţi care stătuseră lângă portic înaintară împreună cu el şi se aşezară în faţă, într-un semicerc, separându-l de ceilalţi oameni aflaţi acolo.