Înălţimile spre care se îndreptau, zidurile ascuţite de gheaţă fuseseră rareori vizibile în timpul traversării câmpiei, norii de zăpadă ascunzând totul, în afară de poalele dealurilor. Se aflau acolo acum, un liman între câmpia bătută de vânt şi piscurile ameninţătoare. Întraseră într-o vale îngustă care cotea şi se lărgea până ce ajungea în valea adâncă a râului Grayrock. Fundul văii era împădurit, fiind acoperit de copaci circulari şi câteva tufişuri dese de plante de bumbac, dar printre pomi erau multe poieni şi luminişuri. Dealurile dinspre partea nordică erau prăpăstioase şi abrupte, formând un fel de acoperiş care adăpostea valea şi pantele mai joase şi expuse dinspre sud. Era un loc plăcut. Se simţiseră toţi în largul lor acolo, ridicându-şi adăposturile chiar din prima zi. Dar dimineaţa, luminişurile erau albe, iar pe sub copacii inelari, deşi frunzişul de bronz era o stavilă împotriva ninsorii uşoare, fiecare piatră şi fir de iarbă ofilită străluceau din cauza stratului gros de zăpadă. Oamenii se strângeau în jurul focurilor să se încălzească, înainte de a fi în stare să plece după alte lemne.
— Adăposturile din vreascuri nu sunt cele mai potrivite pentru vremea asta, spuse Andre mohorât, frecându-şi mâinile înţepenite şi crăpate. Vai, ce frig îmi e!
— Se înseninează, spuse Luz, privind cerul prin locul lăsat liber de coroanele copacilor, unde valea secundară în care se găseau se deschidea spre cheile râului; deasupra malului îndepărtat şi râpos al râului Grayrock, lanţul muntos estic se înălţa sclipitor, colorat în albastru închis şi alb.
— Deocamdată. Va ninge din nou.
Andre părea plăpând, aşa cum stătea chircit acolo, lângă focul a cărui flacără era aproape invizibilă în lumina proaspătă a dimineţii: plăpând, înfrigurat, descurajat. Luz, mult mai odihnită după o zi fără mers, simţea o prospeţime a spiritului asemenea luminii dimineţii; simţea multă dragoste pentru Andre, bărbatul răbdător şi grijuliu. Se lăsă pe vine lângă el, în faţa focului şi-l bătu pe umăr.
— E un loc bun, nu-i aşa?
El dădu din cap şi se ridică, frecându-şi mâinile roşii, dureroase.
— Andre.
El mormăi.
— Poate ar trebui să facem cabane nu adăposturi.
— Aici?
— E un loc bun…
Privi împrejur la copacii înalţi şi roşii, la pârâul care curgea zgomotos spre râul Grayrock, la pantele însorite şi deschise spre sud, la înălţimile albastre dinspre est.
— Foarte bine, zise posomorât. Oricum, avem apă şi lemne din plin. Peşte, iepuri, am putea rămâne aici peste iarnă.
— Poate că aşa ar trebui. Încă mai e timp să ridicăm cabanele.
Ghemuit, cu braţele atârnându-i între genunchi, Andre îşi freca mâinile mecanic. Ea îl urmărea, cu mâna încă pe umărul lui.
— Mi-ar conveni, spuse el într-un târziu.
— Dacă am ajuns destul de departe…
— Trebuie să-i adunăm pe toţi, bineînţeles…
O privi; o luă pe după umeri. Se aşezară pe vine unul lângă altul înlănţuiţi, legănându-se puţin pe călcâie, aproape de focul tremurător şi abia vizibil.
— Am alergat destul, zise. Tu nu?
Ea dădu din cap.
— Nu ştiu. Mă întreb…
— Ce?
Andre privi fix focul luminat de soare, cu faţa trasă şi bătută de vreme, îmbujorat de căldură.
— Se spune că dacă te rătăceşti cu-adevărat, te învârteşti întotdeauna în cerc. Te întorci acolo de unde ai plecat. Doar că nu-ţi dai seama întotdeauna.
— Aici nu e Cetatea. Nici Oraşul.
— Nu. Nu încă.
— Niciodată, zise ea cu sprâncenele coborâte, drepte şi severe. E un loc nou, Andre. Un loc de început.
— Dorinţa lui Dumnezeu.
— Nu ştiu ce vrea Dumnezeu.
Întinse mâna liberă şi râcâi o mână de pământ umed, pe jumătate îngheţat, strângându-l în palmă.
— Acesta e Dumnezeu, spuse, deschizând palma şi arătându-i sfera din noroi, pe jumătate modelată.
— Asta sunt eu. Şi tu. Şi ceilalţi. Şi munţii. Suntem ca toţi… totul e un cerc.
— Nu înţeleg, Luz.
— Nu ştiu ce m-a apucat. Vreau să rămânem aici, Andre.
— Atunci, cred că aşa vom face, zise el, şi o înghionti între umeri. Am fi pornit vreodată dacă nu erai tu?
— Nu spune asta, Andre.
— De ce nu? E-adevărat.
— Am destule pe conştiinţă şi fără asta. Eu am… dacă…
— E un loc nou, Luz, spuse cu multă blândeţe. Aici numele sunt noi.
Văzu lacrimi în ochii lui.
— Aici e locul, locul în care am construit lumea, spuse el, din noroi.
Asher cel de unsprezece ani veni spre Luz, care coborâse pe malul râului Grayrock să culeagă midii de apă dulce de pe stâncile îngheţate, mărginite de buruienele unui golf.
— Luz, zise când fu destul de aproape ca să nu ridice vocea. Priveşte.
Fu bucuroasă să se îndrepte şi să scoată mâinile din apa rece.
— Ce-ai acolo?
— Uite, şopti băiatul întinzând mâna deschisă. În palmă stătea o creatură micuţă, ca o broască cu urme colorate şi aripi. Trei ochi aurii ca nişte gămălii de ac îl fixau fără să clipească, unul pe Asher, doi pe Luz.
— Un wotsit.
— N-am mai văzut niciodată unul de-aproape.
— A venit la mine. Coboram încoace cu coşurile, a zburat într-unul, iar eu am întins mâna şi l-am apucat.
— Vine şi la mine?
— Nu ştiu. Întinde mâna.
Puse mâna lângă cea a lui Asher. Wotsitul tremură o clipă, pierdut într-o ceaţă de pene vibrânde, apoi, cu o săritură sau un zbor prea rapid ca să fie urmărit, se mută în palma lui Luz şi ea simţi strânsoarea celor şase picioruşe mici şi vânoase.
— Ce frumos eşti, îi şopti, eşti foarte frumos. Te-aş putea omorî, dar nu te-aş putea păstra, nici ţine…
— Dacă îi închizi în colivie, mor, spuse copilul.
— Ştiu, răspunse Luz.
Wotsitul devenea acum albastru, azuriul pur al văzduhului dintre culorile Sirului Estic în zilele cu soare iernatic, ca ziua de astăzi. Cei trei ochi aurii ca gămălia străluciră. Aripile, luminoase şi translucide se desfăcură, pe neaşteptate; mâna lui Luz care se mişcase uşor lansă micuţa creatură în plutirea ei ascendentă, ce traversa râul spre est, ca o fărâmă de mică purtată de vânt.
Ea şi Asher umplură coşurile cu cochilii grele şi mustăcioase de midii închise la culoare şi se întoarseră alene pe cărarea ce ducea la locul de popas.
— Southwind! strigă Asher cărând coşul greu. Southwind! Sunt wotsiţi aici! Unul a venit la mine!
— Bineînţeles că sunt, zise Southwind făcând câţiva paşi pe cărare ca să-i ajute. Ce multe aţi adunat! Oh, Luz, bietele tale mâini, vino, cabana e încălzită, Sasha a adus o nouă încărcătură de lemne cu carul lui. Te gândeai că o să găseşti wotsiţi aici? Nu suntem aşa departe de casă!
Cabanele, nouă până acum, trei construite mai mult de jumătate — se aflau pe malul sudic al apei, unde aceasta forma un lac străjuit de crengile unui singur copac inelar. Luau apă din micuţele cascade de la gura lacului, formate şi dispărute la capătul acestuia, unde locul se îngusta înainte de lungul salt spre Grayrock, din cauza perechii de fiinţe cenuşii care trăiau pe malul îndepărtat al apei, fără a fi tulburată de prezenţa omenească, de fumul focurilor lor, de zgomotul muncii lor, de venirile şi plecările lor, de sunetul vocilor lor. Eleganţi, cu picioarele lungi, tăcuţi, bâtlanii îşi vedeau de treburile lor, adunându-şi hrana din cealaltă parte a lacului întins şi întunecat; câteodată se opreau în locurile mai puţin adânci, privind oamenii cu ochi limpezi, liniştiţi şi fără culoare. Uneori, în serile nemişcate şi reci dinaintea ninsorii, dansau. Când Luz, Southwmd şi copilul se întoarseră în direcţia cabanei lor, Luz văzu bâtlanii lângă rădăcinile marelui copac, unul stând în cumpănă şi privindu-i, iar celălalt, cu capul său îngust întors şi uitându-se spre pădure.
— Diseară vor dansa, spuse ea în şoaptă şi se opri o clipă, în picioare purtându-şi povara grea, nemişcată ca şi bâtlanii; apoi îşi continuă drumul.