Выбрать главу

— Vroiau să facă o partidă; noi doar tândăleam pe aici. Rândul nostru a trecut.

— Dar ei nu ţi-au cerut-o, ţi-au ordonat. Nu ai pic de mândrie?

Ochii lui Lev erau negri, faţa întunecată şi grosolană, neconturată încă; zâmbea, cu un mic zâmbet surprins.

— Mândrie? Desigur. Dar asta am şi făcut, am lovit în ea în timp ce era rândul lor s-o facă.

— De ce eşti întotdeauna atât de plin de răspunsuri?

— Pentru că viaţa este atât de plină de întrebări.

Râdea, dar continua s-o privească aşa, de parcă ea însăşi ar fi fost o întrebare neaşteptată şi fără răspuns. Şi avea dreptate, pentru că nici ea nu avea idee de ce îl provocase în felul acesta.

Timmo stătea nemişcat, cu un aer stânjenit. Câţiva dintre băieţii de pe terenul de joc începuseră să-i privească: doi băieţi din Shantih vorbind unei seniorita.

Fără să-şi spună un cuvânt, cei trei plecară de lângă şcoală, coborând strada, depărtându-se, acolo unde nu puteau fi zăriţi de pe terenul de joc.

— Dacă vreunul dintre ei ar fi vorbit oricăruia aşa cum ţi-a vorbit ţie, cum a ţipat la tine, spuse Luz, s-ar fi încins o luptă. De ce nu te lupţi?

— Pentru un joc de fotbal?

— Pentru orice.

— Mă lupt.

— Când? Cum? Tocmai ai şters-o.

— Noi venim în Oraş, la şcoală, în fiecare zi, spuse Lev. Acum, când mergeau unul lângă altul, n-o mai privea în ochi, iar faţa lui arăta ca de obicei, o faţă de băiat obişnuit, îndărătnic, posac. Înainte de toate, nu înţelegea ceea ce el voia să-i spună, iar atunci când totuşi înţelegea, nu ştia ce să-i răspundă.

Ieşiră de sub umbra unei case, în lumina aurie. Soarele atârna, glob incandescent, între marea întunecată şi norii întunecaţi, iar acoperişurile Oraşului ardeau de un foc nepământesc. Cei trei tineri se opriră privind colosala îngemănare de strălucire şi întuneric din vest. Vântul mării mirosind a sare şi a depărtare şi a fum de lemn ars le înfiora feţele cu suflarea rece.

— Nu înţelegi, spuse Lev, poţi să-l vezi — poţi să vezi ce ar trebui să fie, ceea ce este.

Şi ea văzu, cu ochii ei, văzu gloria, Oraşul, ceea ce ar fi trebuit să fie, şi ceea ce era.

Momentul trecu. Vântul gloriei încă mai sufla fierbinte deasupra, între mare şi furtună. Oraşul încă se mai înălţa aurit şi de neatins pe coasta eternă; dar, în jos pe stradă, în urma lor veneau oameni, vorbind, râzând, strigându-se. Erau fete din Shanty, care rămăseseră în şcoală să le ajute pe învăţătoare să facă curăţenie în sălile de clasă. Se alăturară lui Timmo şi Lev, salutând-o pe Luz cu politeţe, dar, ca şi Timmo, cu prudenţă. Drumul ei spre casă o cotea la stânga, jos, în Cetate; al lor spre dreapta, în sus, spre faleza înaltă, pe drumul Oraşului.

Aşa că o luă în jos, pe strada abruptă, privind în urmă la ei cum urcau. Fetele purtau haine în culori strălucitoare, colorate. Fetele din Cetate le dispreţuiau pe fetele din Shanty pentru că purtau pantaloni; dar ar fi dat propriile lor fuste pentru hainele din Shanty Town, dacă ar fi putut pune mâna pe ele pentru că aveau culori mai fine şi mai bune decât ar fi putut oricine din Oraş să facă. Pantalonii băieţilor şi jachetele cu mâneci lungi şi cu guler înalt erau de culoarea fibrelor naturale. Prin contrast, claia de păr a lui Lev, părea foarte neagră. Mergea în spatele celorlalţi, cu Southwind, o fată frumoasă, cu voce caldă. Luz îşi dădea seama după felul în care se uita la ea că o asculta cu plăcere, zâmbindu-i.

— La dracu'! spuse Luz şi porni pe stradă, cu fusta lungă biciuindu-i gleznele. Fusese prea bine crescută pentru a cunoaşte cuvinte urâte. Ea ştia "La naiba!" pentru că tatăl ei îl spunea, chiar şi în faţa femeilor când era supărat. Nu spusese niciodată "La naiba"- era proprietatea tatălui ei. Dar Eva îi spusese, cu ani în urmă, că "La dracu" este un cuvânt foarte urât aşa că, atunci când era singură, îl folosea.

Şi deodată, materializându-se precum un wotsit, din senin şi tot ca un wotsit de gheboasă, cu ochi răi şi incerţi, iat-o pe duena ei, Verişoara Lores, pe care o ştia plecată şi ajunsă acasă de o jumătate de oră.

— Luz Marina! Luz Marina! Unde ai fost? Am aşteptat şi am aşteptat — Am alergat tot drumul spre Casa Falco şi înapoi spre şcoală — unde ai fost? De ce umbli de una singură? Mergi mai încet, Luz Marina, mor, mor.

Dar Luz nu voia să încetinească de dragul amărâtei de femei cârâitoare. Izbucni în plâns, lacrimi de ciudă care izbucniseră fără să vrea: lacrimi de furie pentru că nu putea niciodată să meargă singură, niciodată, nimic prin ea însăşi, nimic. Din cauză că bărbaţii mergeau peste tot Ei aveau deschise toate drumurile. Şi femeile în vârstă erau toate de partea lor. Astfel, o fată nu putea umbla pe străzile Oraşului de una singură, pentru ca nu cumva vreun muncitor beat să o insulte. Ce dacă el era băgat la închisoare sau i se tăiau urechile? Râul era consumat Reputaţia fetei era ruinată. Bărbaţii se gândeau numai la reputaţia ei. Bărbaţii gândesc totul, decid totul, merg peste tot, fac totul, fac legile, desfac legile, pedepsesc pe cei care nesocotesc legile şi nu este nici un ungher pentru o femeie, nici un fel de Oraş pentru femei. Nicăieri, nicăieri, doar în propriile lor odăi, singure.

Chiar şi cei din Shanty Town erau mai liberi decât ea. Chiar şi Lev, care nu voia să lupte pentru un meci de fotbal, dar transformase noaptea care se lăsase peste creştetul lumii şi îşi râdea de legi. Chiar şi Southwind, care era atât de liniştită şi supusă. Southwind putea să se ducă acasă cu cine îi plăcea, mână în mână, de-a lungul câmpiilor nesfârşite în vântul dimineţii, alergând în urma ploii.

Ploaia răpăia pe olanele acoperişului mansardei unde îşi găsise astăzi refugiul.

Trei ani trecuseră din acea seară de un auriu strălucitor. Şi nimic care să-i fi rămas. Poate doar faptul că acum s-a întors înapoi la amintirea ei. Cu trei ani în urmă, încă mai mergea la şcoală; mai credea că atunci când va termina şcoala va deveni, printr-o minune, liberă.

O închisoare. Toată Victoria era o închisoare, o puşcărie. Şi nici o scăpare. Nicăieri unde să plece.

Doar Lev ieşise şi găsise un loc nou, undeva departe, în nord, în sălbăticie, un loc unde să plece… Şi s-a întors de acolo şi a stat drept în picioare şi a spus "Nu" Şefului Falco.

Dar Lev era liber. Lev fusese întotdeauna liber. De aceea nu fusese alt moment în viaţa ei, înainte sau după, ca momentul în care stătuse dreaptă împreună cu el, în faţa furtunii pe înălţimile Oraşului, în lumina aurie şi văzuse împreună cu el, ce era libertatea. Doar o clipă. O rafală de vânt marin, o contopire a privirilor.

Era mai mult de un an de când îl văzuse ultima oară. El plecase afară din Shanty Town, spre noua aşezare. A plecat liber, uitând-o. De ce ar fi trebuit să şi-o amintească? De ce ar fi trebuit să şi-l amintească? Ea are alte lucruri la care să se gândească. Are de luat viaţa în piept. Chiar dacă toată viaţa n-are să-i fie altceva decât o uşă închisă şi în spatele uşii închise, nici o cameră.

CAPITOLUL 3

Cele două aşezări umane de pe planeta Victoria se aflau la şase kilometri distanţă. Din câte ştiau locuitorii Oraşului Shanty şi cei ai Cetăţii Victoria, altele nu mai existau.

O mulţime de oameni se îndeletniceau cu diverse activităţi, pescuind sau uscând peşte, ceea ce-i purta frecvent de la o aşezare la alta. Dar mult mai mulţi erau cei ce locuiau în Cetate şi nu se duceau niciodată la Oraş, sau cei ce trăiau la una din fermele-sat de lângă Oraş şi nu mergeau în Cetate nici din an în paşte.

Într-un mic grup, patru bărbaţi şi o femeie coborau pe drumul spre Oraş către marginea falezelor, unii dintre ei privind cu o vie curiozitate şi cu profundă teamă spre Cetatea ce se întindea la picioarele lor, pe ţărmul stâncos al golfului Songe. Se opriră chiar sub Turnul Monumentului — carcasa din ceramică a uneia dintre navele care aduseseră primii colonişti pe Victoria — dar nu rămaseră mult timp privind la ea. Era o prezenţă familiară, impresionantă prin mărimea ei, dar scheletică şi mai curând jalnică aşa cum stătea acolo în vârful stâncii, înălţându-se sfidător către stele, dar servind mai ales ca punct de reper pentru bărcile de pescuit din largul mării. Era ceva mort, în schimb. Cetatea era vie.