Şi tot aşa, şi iar aşa, până i se făcea viaţa neagră şi aici; apoi iar se întorcea la laşi, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme.
Duh neastâmpărat şi cutezător în predicile sale de pe amvoanele bisericilor, înţepa ca viespea, zicând:
— Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina[3], ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trândăviei!
— Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspândită în ţară la noi; dar de când au luat «mârşavele de modă»[4] locul gospodinelor românce, această floare a început a dispărea din grădinile şi ţarinile noastre.
— Cine are urechi de auzit să audă!
Iar pe cei slugarnici, mândri şi luxoşi, îi arăta cu degetul, zicând:
— Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din afară curată!
Şi câte şi mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul, până i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă.
Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericii, la Bunavestire din laşi, părintele Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice cu gura mare, clătinând din cap:
— Dragul mamei Cânilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i neneaca-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, mai adaugă: Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să stea, să ştiţi că aproape este sfârşitul, a zis Hristos.
După aceea se trage cu dispreţ din faţa episcopului şi, ieşind din biserică, îşi caută de drum.
Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mâinile la piept, cât pe ce să cadă ameţiţi din picioare, de frica şi de ruşinea arh i păstorul ui.
Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere.
Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit, luând şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se împopoţona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, şi anume: «Decât să dai de pomană la calici sâmbăta, mai bine ceva de băut mahmurilor, marţea»…
Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţia-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare, de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:
— lartă-mă, Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai marii mei, arhiereii.
La Mănăstirea Neamţului, stând adeseori de vorbă cu stareţul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-l, că ruşii din această lavră românească s-au puiezit, ca şi holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828. Stareţul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: «Hai pacam, părinte Isaia», cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea:
— Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârteşte lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusească; mai bine să ne împăcăm. Şi începea a-i cânta irmosul următor, pe glas al doilea: «Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gât şi c-un curcan fript, că s-a proslăvit».
Apoi antifoanele beţivilor, pe glas al patrulea: «Din tinereţile mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine; dar mai multe păhărele, câte stele sunt pe cer…»
Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: «Să îndrepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun», părintele Duhu îi zise:
— Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste Dunăre, cuvioşilor, că destul ne-aţi pângărit biserica şi neamul cu smeritele voastre blagoslovenii.
Profesorului Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia «Bună dimineaţa, Duhule», el îi răspunse:
— Mulţumesc, cadavrule! Şi cred că ai la ştiinţă că cuvintele popă şi profesor se încep cu «pocoi», ca şi substantivul porcule.
Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta anti-toanele următoare:
«Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preotese, beţia din cap nu le mai iese!»
Şi câte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva şi să-l mai stârnească la vorbă.
Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întâlneşte părintele Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă:
— De unde vii, părinte Isaie?
— Nu ştiu!
— Încotro ai luat-o, părinte Isaie?
— Nu ştiu!
— Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!
— Iaca cum, răspunse părintele Duhu: când eram băiat, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu.
— Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore.
— Tot, batăr să crape dracul!
— Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia[5], cum ţi s-ar părea?
— Dar ştii că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa, Dunăre de mânios.
La cea din urmă, strângând părintele Duhu para către para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, citindu-le, cică a zis către oarecine:
— Aceste cărţi, încăpând în mâna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii.
Şi sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat.
într-una din zile, neavând el cu ce să-şi cumpere pâine, le-a luat cu vravul şi le-a vândut directoraşului unei şcoli primare cu te miri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în laşi. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Şirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i al lor pe şapte ani!
Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin laşi despre nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţia-sa pe gânduri, zicând:
— Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!
Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tataraşi; de unde aproape fiindu-i ţintirimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, caʼ mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţele laşilor.
CINCI PÂINI
(Anecdotă)
Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâini, şi celălalt două pâini. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pâinile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.