Plecau totdeauna pe jos. Nu luau nici tramvaiul, nici troleibuzul. Până la gară este o distanţă bună, dar se părea că lor le plăcea tare mult să meargă pe jos. Când ajungeau în piaţa gării, intrau în primul bufet şi se aşezau la o masă, faţă în faţă. Koruz comanda prin semne o sticlă de vin. După ce ospătarul le umplea paharele, amândoi soţii le duceau la gură, le deşertau în acelaşi timp şi tot în acelaşi timp le depuneau pe masă, fără ca măcar să se privească. După aceea, ea se punea să contemple fundul paharului gol, iar el, clipind, contrar obiceiului, des, nefiresc de des, să fixeze peretele din faţa lui, parcă spre a descifra nu ştiu ce inscripţie nevăzută. Treceau aşa câteva minute. Pe urmă, Koruz tresărea deodată şi se grăbea să umple paharele. Ritualul se desfăşura ca şi mai înainte, după care femeia iarăşi începea să contemple fundul paharului ei, iar Koruz inscripţia nevăzută de pe perete.
Când sticla se golea, se ridicau, Koruz lăsa banii pe masă şi părăseau localul. Afară, ea se agăţa iarăşi de braţul lui şi plecau mai departe, până dădeau de un alt bufet sau restaurant. Intrau, beau o nouă sticlă de vin şi iarăşi îşi vedeau de drum.
Târziu, după miezul nopţii, se întorceau acasă, tot pe jos, mai ales acum ea străduindu-se, fără să izbutească, să-şi potrivească paşii după ai lui.
După o săptămână, Fuiorescu iarăşi se duse să privească maimuţele şi, bineînţeles, să comunice cu Koruz.
...În seara aceleiaşi zile, ciudata pereche, gătită cu hainele de duminică, plecă din nou să colinde cârciumile.
În primul local în care intrară, nu se întâmplă nimic deosebit. Nici într-al doilea. Al treilea în care făcură haltă era un bufet de mâna a treia. Clientelă pestriţă. Unii aveau chiar mutre dubioase. Fum, să-l tai cu cuţitul şi o gălăgie de nu te puteai înţelege decât numai dacă vorbeai foarte tare.
La un moment dat, intră în local un individ care, după aparenţă, părea a fi beat. Era congestionat la faţă şi nu prea stăpân pe picioarele sale. După toate probabilităţile, un client obişnuit, fiindcă dând bineţe barmanului şi ospătarilor le spunea la fiecare pe nume.
Făcându-şi loc printre mese, ca din întâmplare, beţivul se opri la una din mesele din imediata apropiere a aceleia unde stătea Koruz şi nevastă-sa. În stânga, nu prea departe, găsise un loc Ducu, iar Bogdan, intenţionat, tocmai lângă uşă.
Masa în dreptul căreia se oprise beţivanul era ocupată de trei indivizi care, după strălucirea ochilor şi roşeaţa din pomeţii obrajilor, se cunoştea că nu erau la prima lor sticlă de vin. Beţivanul se adresă unuia dintre ei:
- Domnule, dumneata crezi că eu sunt tatăl lui d'Artagnan?
- Cum se poate, nene, să nu te cred? Dacă o spui că eşti, eşti.
Şi râseră toţi trei.
- Va să zică nu mă crezi! se supără beţivul.
- Cum să nu te cred? Ba te cred!..
- Crezi, domnule? Într-adevăr, mă crezi?
- Ţi-am spus doar! Ce mai atâta discuţie.
- Atunci află, dom!le, că te-am păcălit
- Nu-i nimic. Să fii dumneata sănătos!
- Ba nu te-am păcălit. Eu sunt tatăl lui d'Artagnan. Să mor eu dacă, te mint cu o iotă. Mă crezi?
- Dacă te juri, cum să nu te cred. Mai bine bea un pahar şi cu noi. Hai noroc pe chestia asta.
- Pă cuvânt de onoare că mă crezi?
- Desigur!
- Nu aşa! Zi: Pă cuvânt de onoare că eşti tatăl lui d'Artagnan. Zici?
- Pe cuvânt de onoare că eşti tatăl, lui D'Artagnan. Acuma eşti mulţumit?
- Fugi, mă, că nu mă crezi, deşi ţi-ai dat cuvântul. Mai mare ruşinea, că n-ai cuvânt! Da, da, n-ai cuvânt. Dar eu am să-ţi dovedesc că, într-adevăr, sunt tatăl lui d'Artagnan.
Şi cumpănindu-se greu pe picioare; vârî mâna în buzunarul de la spate; scoase de acolo un buletin de identitate soios pe care începui să-l răsfoiască.
- Ia citeşte 'mneata ce-scrie aici!.. Scrie sau nu? Şi începu să silabisească: D... a... r... t... a... g... n... a... n? Scrie! Şi mai scrie: fiu, născut la 4t septembrie anul 1956? Scrie!.. Ei, acuma mă crezi?
Buletinul de identitate trecu, din mână în mână, pe la toţi trei.
- Scrie! Eşti extraordinar, domnule!
Ducu trase cu coada ochiului. Într-adevăr, chefliul nu minţise. Numele celebrului personaj al lui Dumas era scris pe buletin aşa: DARTAGNAN.
- Atunci să bem pentru d'Artagnan. Noroc şi să-ţi trăiască băiatul!
Individul dădu peste cap paharul, după care râse cu mare poftă:
- Aşa că v-am făcut pe toţi marţ?
- Ne-ai făcut! Dar cum de ţi-a dat prin minte să-i dai copilului un astfel de nume?
- Am văzut filmul la cinema. Mi-a plăcut tipul. Aşa un bărbat mai zic şi eu. Dar, ia staţi!.. Dacă am să vă spun că sunt rudă cu "Lagardier" aveţi să mă credeţi?
- Acuma, gata!.. Credem orice.
- Şi dacă vă mai spun că sunt rudă şi cu Cartuş?(4)
- Dar câţi copii ai, nene?
- Nu, ăştia nu-mi sunt fii. Ăştia îmi sunt fini. Şi dacă le-am fost naş, le-am dat numele care mi-au plăcut. Că eu, dom'le, mă-nnebunesc după filme. Dacă văd unul pă cinste, şi-mi place ăl de joacă rolul principal, gata: cum naşte o femeie în mahala, mă ofer să-i fiu naş şi pac! pun numele tipului din film care mi-a plăcut. Ce, nu fac bine? Spune şi dumneata, care de la început asculţi şi nu zici nici pâs.
Întrebarea era adresată lui Koruz. Şi după ce o formulă, chefliul veni să se proţăpească în faţa acestuia clătinându-se pe picioare.
- Sau te pomeneşti că nu-ţi place de mine? adăugă el, gata de gâlceavă.
Koruz duse degetul la gură şi la urechi ca să-l facă să înţeleagă că nici nu aude şi nici nu poate vorbi.
- Cum, bre, este şi surd şi mut? întrebă beţivul ducând, la rândul său, degetul la gură şi la ureche.
Koruz dădu din cap.
Chefliul se întoarse către cei cu care stătuse de vorbă până mai adineaori.
- Săracu'! Şi surd, şi mut. Apoi către nevasta lui Koruz: Şi matale te înţelegi greu cu el?
La rândul ei, îl făcu să înţeleagă că şi ea e surdomută.
- Uite-te, dom'le, ce întâmplare!.. Amândoi surdomuţi. Or fi soţi? Sunteţi soţi? întrebă, şi cu mâna închipui în jurul capului o cunună.
Koruz înţelese întrebarea şi confirmă, dând din cap.
- Ei, ce să faci, mutule şi muto!.. Aşa-i viaţa: parşivă, cristelniţa ei de viaţă! Dar asta nu-i un motiv să nu ciocnim împreună un pahar de vin.
Koruz şi nevastă-sa care se uitaseră la el nedumeriţi, fiindcă nu înţelegeau ce spune, înţeleseră abia când chefliul reveni de la masa vecină cu paharul plin.
- Hai noroc, mutule şi muto!
"Muţii" ciocniră, pe rând, paharele cu tatăl lui Dartagnan, zâmbind cu acel zâmbet de îngăduitoare bunăvoinţă, cu care în mod obişnuit sunt acceptate într-o cârciumă fanteziile unui beţiv. Punând paharul pe masă, chefliul începu să-şi pipăie buzunarele şi până la urmă scoase un pachet de "Carpaţi". Dar în pachet nu mai era nici o ţigară. Dezamăgit, îl mototoli şi îl azvârli pe jos. Atunci Koruz începu să caute el pachetul său de ţigări. În pachet era doar o singură ţigară, pe care, generos, i-o oferi. Acesta însă refuză s-o primească.
- Cum, mutule, să-ţi iau ultima ţigară? Nu se există.
Koruz însă insistă prin gesturi şi până la urmă tatăl lui D'Artagnan acceptă.