- Aveai, atunci când ai ajutat-o să fugă, cincisprezece ani?
- Exact, tovarăşe colonel.
- Au avut Aspasia şi bărbatul ei - cum spuneai că-l chema?
- Şuncărică, tovarăşe colonel. O poreclă. Dar numele lui adevărat nu-l cunosc.
- ...Au avut Aspasia şi Şuncărică vreun amestec în asasinarea tatălui dumitale?
- După câte am putut afla, nu!
- În cazul acesta, e foarte probabil să nu te fi recunoscut.
- Sunt sigur, sau aproape sigur că nu mă mai ţine minte.
- Dar nu cumva numele de Radu Mănăilă i-ar fi putut spune ceva Aspasiei?
- Nu mi-e clară întrebarea, tovarăşe colonel.
- Vreau să spun, aflând numele dumitale, ar fi putut ea să ajungă la concluzia că eşti una şi aceeaşi persoană cu băiatul care o salvase, oprind pentru ea acceleratul de la miezul nopţii?
- Greu de presupus, tovarăşe colonel. Au trecut de atunci douăzeci şi şapte de ani. Totuşi, nu este exclus. Asasinarea tatălui meu, a lui Andrei Mănăilă, a făcut, pe vremuri, mare vâlvă în mahalaua noastră. Adică, într-o vreme când Aspasia trăia pe strada Mascaralei. Pe urmă, faptul că băiatul acestuia o salvase de poliţie, ar putea constitui un argument ca, în ciuda anilor, numele de Mănăilă să-i fi spus totuşi ceva.
- Chiar dacă nu de la început. Căpitanul Tudoraşcu afirmă că Aspasia este complice cu informatorul. Faptul că individul cunoştea adevărata dumitale identitate, presupune că el şi complicii săi sunt, într-adevăr, bine informaţi. Or, dacă au putut afla lucrul acesta, este de presupus că nu le-a fost imposibil să afle şi alte lucruri despre dumneata. Să zicem, date în legătură cu biografia dumitale. De pildă, oraşul dumitale natal. Ei bine, într-un asemenea caz, chiar dacă mai înainte numele de Mănăilă nu-i spunea nimic, Aspasia, aflând că ofiţerul de securitate care se ascunde sub numele de Nicolae Stamate se numeşte în realitate Radu Mănăilă şi este originar din oraşul în care ea pe vremuri a trăit mulţi ani, nu este de loc exclus - cel puţin mie nu mi se pare - ca, amintindu-şi că numele acesta cândva a jucat un anume rol în viaţa ei, să bănuiască sau cel puţin să se întrebe dacă nu cumva ofiţerul de securitate este una şi aceeaşi persoană cu băiatul pe care îl dusese de nas, profitând de naivitatea şi spiritul său de dreptate. Şi asta cu atât mai mult cu cât vârsta corespunde. Ce părere ai, Mănăilă?
- Tovarăşe colonel, mi se pare foarte posibil. Şi dacă ea şi-ar fi pus o asemenea întrebare, ca să se convingă, ar fi fost suficient să mă vadă. Atunci, avizată, cred că, în ciuda anilor, tot ar fi putut să recunoască în mine pe băiatul de cincisprezece ani.
- Sunt şi eu de aceeaşi părere. Acuma, încă o întrebare, apropo de ipoteza lui Bogdan. Crezi că Aspasia, acceptând să joace rolul de nadă - ca să te deconspiri - avea motive să creadă că n-o vei recunoaşte?
- Dimpotrivă, tovarăşe colonel, avea toate motivele să creadă contrariul. Ceea ce mi-a cerut să fac în noaptea aceea însemna, pentru un băiat de cincisprezece ani, o aventură extraordinară. Nu este posibil ca el să fi putut uita, o viaţă întreagă, chipul aceleia care i-a oferit prilejul unei asemenea aventuri. Unde mai puneţi la socoteală că eu vedeam în ea pe soţia aceluia care pe nedrept era acuzat că-mi omorâse tatăl.
- Aş vrea să te mai întreb dacă ştii de ce a fost arestat Şuncărică şi de ce s-a încercat arestarea şi a Aspasiei?
- Nu, tovarăşe colonel. Ziarele vremii, care erau legate prin anumite interese şi care făceau din ţânţar armăsar, n-au suflat o vorbă nici atunci când Şuncărică a fost arestat şi nici când a izbutit să evadeze. Faptul că ziarele au tăcut, dacă ţinem seama de moravurile presei de pe atunci, înseamnă că Şuncărică n-a fost atunci arestat pentru vreo crimă făptuită sau pentru niscai furtişaguri. O secătură care, din vânzător de ziare a ajuns până la urmă patron de gazetă, pe numele lui adevărat Marius Dunăreanu, poreclit Rocambole, referindu-se la dispariţia lui Şuncărică, spunea că atunci când ziarele tac e mai bine să n-ai nici o părere. Rocambole îmi da astfel să înţeleg că tăcerea acelor ziare era dictată de interese "superioare". Impresia mea este că nu poliţia îl arestase pe Şuncărică, şi intenţionase s-o aresteze pe Aspasia, ci Siguranţa.
- Vrei să spui că "soţii" făceau spionaj?
- O asemenea presupunere mi se pare foarte plauzibilă, tovarăşe colonel.
- Mda! fu de acord colonelul. Apoi, adresându-se lui Bogdan: Va să zică, ce trebuie să reţinem din cele discutate până acum? Întâi, că Aspasia nu avea nici un motiv să spere că maiorul Mănăilă nu o va recunoaşte. Al doilea, că, după toate probabilităţile, Aspasia şi Şuncărică făceau oleacă de spionaj. Ei bine, în lumina acestor două concluzii parţiale ar trebui să te gândeşti ce anume din argumentaţia dumitale nu se mai susţine.
- Tovarăşe colonel, reanalizând faptele în lumina acestor două concluzii parţiale, mi se pare îndoielnic acum că informaţia cu geamantănaşul a fost doar o poveste ticluită dinadins ca Radu să se deconspire. Nu mai cred în complicitatea dintre informator şi Aspasia.
- De ce? insistă colonelul.
- Fiindcă Aspasia nu ar fi riscat să servească tocmai ea drept nadă.
- Just. Dar de ce ai folosit termenul riscat?
- Pentru că Aspasia nu avea nici un interes să fie recunoscută de Radu, dacă, într-adevăr, în urmă cu douăzeci şi şapte de ani, făcea spionaj. Şi o asemenea concluzie pare cu atât mai probabilă dacă se are în vedere că băiatul de cincisprezece ani de altădată nu este acuma un cetăţean oarecare, ci maior de securitate. Şi întrucât ar însemna să fiu un mare prost dacă aş presupune că ea, o spioană, trecută prin ciur şi prin sită, o spioană deci cu mare experienţă, de vreme ce se mai află în viaţă, a scontat pe faptul că nu va fi recunoscută; nu-mi rămâne decât să accept, tovarăşe colonel, că m-am pripit, trăgând o concluzie eronată. Raţional, deci, nu se susţine ideea complicităţii dintre Aspasia şi informatorul lui Ducu.
- Dacă îmi permiteţi, tovarăşe colonel - interveni Ducu - aş duce mai departe argumentaţia lui Bogdan. Să presupunem că toată povestea cu telefonul nu a fost decât o manevră - aşa cum susţinea la început Bogdan - prin care să mă deconspir. Dar ca să se convingă dacă sunt sau nu lucrător al Securităţii, trebuiau să rişte atâta? Să rişte ca Aspasia să fie recunoscută? Să rişte, deconspirându-se la rândul ei, şi să aflu că s-a reîntors în ţară, desigur cu intenţia de a continua vechea meserie? Să rişte a fi arestată în cazul când eu aş fi fost mai puţin perspicace? Oare nu ar fi fost mult mai simplu şi cu mai puţine riscuri pentru ei dacă altcineva ar fi jucat rolul femeii blonde? Să presupunem că aş fi oprit-o. Ce s-ar fi întâmplat dacă posesoarea geamantănaşului negru ar fi dat curs invitaţiei mele de a mă urma în casă, de pildă? Aş fi deschis valiza şi aş fi constatat că nu conţinea ceva care să mă intereseze. (Fiind vorba de o simplă nadă, nici nu trebuia să conţină ceva deosebit). Ce altceva mi-ar fi rămas de făcut decât să-i dau drumul, convins că fusesem tras pe sfoară şi că biata femeie nu avea nici un amestec. Sau, în cazul când nu aş fi fost convins de lucrul acesta, tot nu aş fi arestat-o, neavând vreo probă materială de vinovăţie. Cel mult, m-aş fi hotărât s-o urmăresc. Dar ea, având maşina în stradă, mi-ar fi scăpat. Tocmai faptul că individul nu mi-a dezvăluit existenţa maşinii infirmă ideea complicităţii.
- Atunci cine naiba este tipul ăla care ştie tot şi vede tot, şi ce scopuri urmăreşte? exclamă, fără voie, Bogdan.
- Asta e altă problemă, ţinu să precizeze colonelul. Deocamdată, rezumând concluziile, mi se pare că trebuie să reţinem următoarele jaloane de reper: