- Cu progresele pe care le-a făcut medicina, nu se mai moare aşa de uşor de tuberculoză, căută să-l consoleze Ducu, fără prea multă convingere.
- Mie îmi spuneţi!.. În boala asta, tovarăşe, eu sunt mai doctor decât toţi doctorii. De altfel, asta este şi consolarea mea. Că poate am să am noroc s-o mai duc aşa încă vreo câţiva ani. Când îmi dau drumul din sanatoriu, mă apucă un dor de viaţă cum nici nu vă puteţi închipui. Mi-e foame şi mi-e sete de viaţă. Puteţi să înţelegeţi asta, tovarăşe?
- Pot, desigur!
- Mda! Cumva puteţi. Dar exact, exact nu puteţi. Aţi putea numai dacă aţi avea plămânii mei. Da, da, abia atunci aţi înţelege de ce mi-e atâta foame şi sete de viaţă. Când ies din sanatoriu şi până mă întorc acolo sunt tot timpul în agitaţie, trepidaţie. Ce să fac! Aşa mi-e firea. Salariul, aşa şi-aşa. Dacă aş fi mai cumpătat, n-ar fi nici o problemă.
- Va să zică lucrezi undeva!
- Bineînţeles.
- Unde?
- Registrator la centrala cooperativei "Viitorul". Numai că, după, cum vă spuneam, în trei zile topesc toată chenzina. Pe urmă, o mai tapez pe mama, când are şi ea, mai împrumut de la colegi, mai vând câte ceva din casă, fără ştirea mamei. După aceea, când descoperă lipsa, bătrâna, săraca, mă blestemă să mor cât mai curând, ca să scape de mine. Nu-i port pică. Ea are plămâni sănătoşi. De unde să ştie ea ce înseamnă foamea şi setea de viaţă a unuia cu caverne în plămâni. Mi se pare însă că vă plictisesc, tovarăşe, cu necazurile mele.
Nu, Ducu nu se plictisea. Meseria îl învăţase să aibă răbdare. Ştia din experienţă că dacă un om s-a pornit să povestească, afli până la urmă de la el mult mai multe decât dacă i-ai pune întrebări.
- De loc! Mă interesează tot ceea ce îmi spui, tinere.
- Atunci e bine. Ştiţi, când n-am un leu în buzunar, mă apucă disperarea. Căci îmi place să mă distrez cu o fată într-un local. Să mâncăm câte o friptură, să bem un şpriţ, să dansăm. Dacă aş avea bani, în fiecare seară m-aş duce Ia local, tot cu altă fată. Al naibii de mult îmi place să dansez! Îmi place, deşi n-am voie. Mă paşte primejdia unei hemoragii, şi atunci gata: m-am curăţat. Din punctul ăsta de vedere bine că n-am bani. Şi mult îmi mai lipsesc. Câteodată mă bate gândul să dau o lovitură. Să fur. Dar n-am curaj. Eu, tovarăşe, nu sunt de felul meu fricos. Pot să spun că nici de moarte nu mi-e frică. De vreme ce ştiu că am să mor, de ce să-mi fie frică? La sanatoriu este o doctoriţă care face şi autopsii. Are statura ceva, ceva mai mare decât o şchioapă. De altfel, bună şi miloasă. De mine îi este milă - mi-am dat seama - tare milă. Ştie că în câţiva ani s-a zis cu mine. Îi e milă, adică, de tinereţile mele. Într-o zi, am intrat din întâmplare în sala de autopsie. Doctoriţa de care v-am vorbit tocmai se căznea să taie nişte coaste cu un fel de foarfecă. Puţintică la trup cum este ea şi cu putere puţină, se căznea rău de tot. Mi s-a făcut milă de ea. "Ia lasă-mă pe mine, tovarăşă doctor", i-am zis. M-a lăsat şi îndată am terminat treaba.
Când i-am povestit fratelui dumneavoastră, inginerului, nu-i venea să creadă. "Nu ţi-a fost frică, Baciule, că la noapte ai să visezi mortul?" m-a întrebat el. "Nu, tovarăşe inginer! i-am răspuns. Auzi, să-mi fie frică de morţi". Mie, tovarăşe, de nimic nu mi-e frică. Nu mi-e frică decât de miliţie. Puteţi să râdeţi de mine, cât veţi voi. N-am omorât pe nimeni, n-am furat un capăt de aţă. Şi cu toate astea, atunci când un miliţian se uită la mine, nu mă simt bine de loc. Da, tovarăşe, mi-e frică. Altfel credeţi că aş fi venit să-l caut pe tovarăşul inginer? Draci! De ce să-l deranjez de pomană. Dar fiindcă mi-e frică, m-am gândit că ar putea să mă sfătuiască. Păcat că-i plecat!
- Un sfat ţi-aş putea da şi eu, se oferi Ducu.
- Atunci să vă spun ce mi s-a întâmplat. Să tot fie cincisprezece zile? Da! Cam atâta. Eram într-o seară pe bulevard. Lume ca de obicei multă. Mai ales gagici. Şi eu n-aveam în buzunar decât cinci lei, fir-ar al dracului! La un moment dat, văd una... ce să vă spun? Să rămâi cu gura căscată. De rămas n-am rămas, dar de oprit locului m-am oprit să mă uit după ea. Şi numai ce aud pe unul lingă mine: "Babană, nu-i aşa?" "A-ntâia", i-am răspuns. Tipul era mai în vârstă ca mine. Era cred trecut de treizeci de ani. Un bărbat frumos, simpatic. Nu ştiu cum s-a făcut, dar, din vorbă în vorbă, când am ajuns cam în dreptul Cişmigiului, ne şi împrietenisem. M-a invitat la o bere. Spunea că face el cinste. Am acceptat. Era al naibii de simpatic. Ce să mai lungesc vorba, ne-am despărţit abia după miezul nopţii, dându-ne întâlnire pe a doua zi. O săptămână ne-am văzut seară de seară, şi de fiecare dată plătea el. Avea o mulţime de bani. Zicea că e inovator şi că tocmai primise un premiu pentru o inovaţie. Ba chiar mă şi împrumuta când îi ceream. Dacă aş face socoteala banilor pe care mi i-a dat, s-ar strânge ca la două mii de lei. Bani, nu glumă, nu-i aşa?
- Da, este o sumă, recunoscu Ducu.
- Într-o seară, mă anunţă că va trebui să plece în delegaţie la Reşiţa şi mi-a cerut să-i fac un serviciu cât va lipsi. Ei bine, ce serviciu credeţi că mi-a cerut? Să fiu de acord să primească pe numele meu un pachet cu nişte lucruri pe care urma să i le trimită fosta lui nevastă de care se despărţise. Nu voia să-i parvină coletul acasă în lipsă, fiindcă, mi-a explicat el, proprietarul i-ar fi reţinut lucrurile. "De ce?" l-am întrebat, fiindcă mi s-a părut lucru de mirare că el, care se juca nu alta cu banii se zgârcise la o amărâtă de chirie. "Chiria - mi-a explicat - o plătesc regulat. Dar ticălosul de proprietar nu e mulţumit cu chiria legală şi pretinde să-i mai dau ceva pe deasupra. Ştii, nu-i vorba de bani. E o chestie de principiu". Eu ce puteam să fac? Să-l refuz? Mă simţeam obligat faţă de el şi eram bucuros că mă pot revanşa făcându-i ia acolo un fleac de serviciu. Pe urmă, nici nu-mi trecea prin minte că la mijloc nu e lucru curat.
Dar să vedeţi ce s-a mai întâmplat. Acu' vreo trei zile primesc o scrisoare de la el. Mă vestea că fosta lui nevastă, având drum prin Bucureşti, nu mai trimisese pachetul prin poştă, ci îl adusese personal. Mă căutase acasă la adresa pe care el i-o dăduse şi fiindcă nu mă găsise şi nici pe maică-mea, ca să nu se întoarcă acasă cu lucrurile, depusese pachetul în Gara de Nord la ghişeul bagaje de mână. Mă ruga să scot eu pachetul şi să-l păstrez până când avea el să se reîntoarcă. De un colţ al scrisorii era lipită recipisa.
- Scuză-mă că te întrerup. Scrisoarea din ce oraş era expediată?
- Habar n-am! Nu mi-a venit în minte să mă uit. Probabil de la Reşiţa, fiindcă acolo îmi spusese că pleacă.
- O mai ai? insistă Ducu.
- Nu!
- Dar ce ai făcut cu ea?
- I-am dat-o înapoi!
- Şi de ce?
- Păi mi-a cerut-o, când s-a întors din delegaţie.
- Şi cu pachetul cum a fost? L-ai ridicat?
- L-am ridicat. Dar nu era un pachet, ci un geamantănaş din piele neagră.
- L-ai deschis cumva? se interesă Ducu.
- Da' de unde. De altfel, era încuiat. Am scos geamantanul alaltăieri, după-amiază. Ieri după-amiază, aud că sună cineva. Eram acasă singur. Deschid, în prag, o doamnă. Blondă şi cam trecută. Dar frumoasă. "Dumneata eşti Cornel Baciu?" mă întrebă ea. "Eu!" "Vin din partea lui Chivu". (Aşa se numeşte el, Chivu Boraş). "Da? Poftiţi în casă", am îmbiat-o. A intrat, dar n-a vrut să ia loc. "Sunt grăbită. M-a trimis Chivu să-mi dai geamantănaşul". Aveam vreun motiv să nu i-l dau? I l-am dat. L-a luat şi a plecat.