Pe urmă, pentru Şuncărică, prezentau interes şi celelalte documente aflate în lăzi. Despre ce anume documente este vorba? Documente privind activitatea Gestapoului în România, cartoteci cu fişele agenţilor care au lucrat pentru diferitele servicii de informaţii hitleriste. Ori pentru o organizaţie de natura Trustului Nebel a fi în posesia fişelor tuturor agenţilor care au lucrat pentru serviciile de informaţii hitleriste - în primul rând pentru Abwehr şi Gestapo - înseamnă, teoretic, şi câteodată nu numai teoretic, posibilitatea de a recruta o reţea în ţara respectivă. Valoarea unor asemenea documente creşte mai ales când e vorba de o ţară socialistă, dat fiind faptul că în ţările socialiste serviciile de informaţii înregistrează cele mai catastrofale eşecuri.
Deci, atât din punctul de vedere al invenţiei, cât şi din al fişelor de cartotecă, Trustul Nebel a fost interesat să intre în posesia lăzilor înecate în lacul Bucura.
Iată însă că s-a întâmplat ceva. Cam în acelaşi timp, o altă organizaţie de spionaj află atât despre invenţia, cât şi de soarta servietei fostului maior S.S. Arnold Weisenfels. Află şi începe să manifeste acelaşi interes ca şi Trustul Nebel. Informaţii mai precise despre această a doua organizaţie de spionaj nu vă pot da. Rezidentul ei, pe care, de asemenea, l-am arestat, afirmă că nu ştie pentru cine lucra şi că, de fapt, nici nu-l interesa, atâta vreme cât era plătit, şi încă bine plătit. Faptul că a fost şi el un fost agent hitlerist ar putea fi un indiciu asupra compoziţiei reţelei, ca şi asupra scopurilor urmărite.
Şi cu toate că nu cred să mai fie nevoie, ţin să precizez că şi această organizaţie de spionaj, din aceleaşi motive, a devenit interesată în a pune mâna pe lăzile scufundate în lacul Bucura.
Se naşte însă întrebarea: cum de a aflat această a doua organizaţie de soarta lăzilor, ca şi de conţinutul lor. După toate probabilităţile, din aceeaşi sursă ca şi Trustul Nebel. Vreau să spun că acela care a informat Trustul a vândut informaţia şi celeilalte organizaţii, probabil contra unei importante sume de bani. După cât se pare, este vorba de cineva din anturajul lui Arnold Weisenfels, la curent atât cu natura transportului, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul raportului neexpediat - din lipsă de timp al lui Arnold Weisenfels către Walter Schellenberg. Cu alte cuvinte, este vorba de cineva care, de asemenea, a făcut parte din RSHA, adică din Direcţia generală a siguranţei Reichului. Mai greu este să înţelegem de ce a tăcut atâţia ani. Putem presupune fie că a avut motive să tacă, fie că nu şi-a dat seama că invenţia ar mai putea să intereseze. Un lucru e cert că atunci când s-a convins că informaţiile pe care le deţine interesează, le-a speculat la maximum, oferindu-le în două locuri. Asta poate să însemne că avem de-a face cu un fost spion hitlerist, agent dublu, de altfel lucru destul de obişnuit printre spionii de profesie.
Este interesant de ştiut că ambele organizaţii au început să acţioneze în acelaşi timp, şi iată de ce. Fiecare dintre ele a trimis în ţară un emisar care să ia legătura cu omul lor. Numai că Trustul Nebel nu ştia că omul pe care el îl trimitea era în acelaşi timp emisarul şi celeilalte organizaţii, şi invers. Fiind trimis de ambele organizaţii, emisarul acela a luat legătura nu cu o singură persoană, ci cu două. Ca trimis al Trustului Nebel a luat legătură cu Aspasia, iar ca trimis al celeilalte organizaţii, cu Werner Steinborn, falsul Chivu Boraş.
Instrucţiunile transmise de către ambele organizaţii prin emisar sunau aproape la feclass="underline" trebuia mai întâi găsit Reinhardt Klausner, cu alte cuvinte, trebuia să se dea de urma servietei, respectiv de raportul lui Arnold Weisenfels în care se preciza lacul unde fuseseră înecate lăzile. Pe urmă, trebuia iniţiată acţiunea de aducere la suprafaţă a lăzilor - o acţiune din cele mai dificile. În fine, trebuia - lucru şi mai dificil - ca întreaga documentaţie privind invenţia să fie trecută peste graniţă. Cât priveşte fişele foştilor agenţi hitlerişti, ele urmau să rămână în păstrarea agentului din ţară ca să-şi recruteze o reţea dintre ei, folosind şantajul. În acest scop, fiecare organizaţie îşi investea agentul cu funcţia de rezident: Trustul Nebel, pe Aspasia, cealaltă organizaţie, pe Werner Steinborn.
Trebuie precizat că până la venirea în ţară a emisarului, nici Aspasia şi nici Werner Steinborn n-au desfăşurat vreo activitate de spionaj. Dar să nu credeţi cumva că se hotărâseră să devină cetăţeni paşnici, ci, pur şi simplu, fiindcă, după prăbuşirea Germaniei hitleriste, pierduseră legătura cu cei pe care îi slujiseră până atunci.
Rechemaţi în serviciul activ, atât Aspasia, cât şi Werner Steinborn au fost foarte bucuroşi că, în sfârşit, li se oferea din nou prilejul să "lucreze" şi să demonstreze vechea lor competenţă în meserie. Fiindcă ambii spioni aveau într-adevăr asemenea state de serviciu, încât din punctul lor de vedere aveau de ce să se mândrească.
Poate că evenimentele ar fi avut cu totul altă desfăşurare dacă emisarul trimis să ia legătura cu ei nu ar fi atras atenţia şi unuia, şi celuilalt că nu e singurul care are interes să pună mâna pe lăzile înecate. Astfel a început competiţia dintre Aspasia şi Werner Steinborn.
Emisarul venind în ţară, a vizitato mai întâi pe Aspasia. Aceasta aflând de existenţa celuilalt competiţionar, şi neputând smulge de la emisar nici un fel de informaţie în legătură cu concurentul său, bine inspirată şi cu mai multă experienţă, l-a urmărit şi în felul acesta l-a descoperit pe Werner Steinborn. N-a întârziat să-şi ia revanşa şi să câştige cea de-a doua repriză, spre furia şi disperarea acestuia.
Până aici lucrurile sunt foarte clare sau în orice caz clare. De acum încolo, ele se încurcă, se încâlcesc în aşa măsură, încât nu e de mirare că abia la sfârşit, când evenimentele s-au precipitat, am fost în stare să înţelegem în ce consta caracterul deosebit al acestui caz şi să tragem exact de firul care trebuia.
Mai întâi, însă, câteva cuvinte despre Werner Steinborn. Şi acesta, ca şi Aspasia, a fost unul din spionii de anvergură ai lui Himmler. În palmaresul său de oberspion figurează câteva succese răsunătoare în diferite ţări pe unde a activat. În România, a fost trimis să lucreze după atentatul împotriva lui Hitler şi cu toate că, oficial, avea o cu totul altă însărcinare, în realitate, avusese misiunea să spioneze şi să raporteze nominal despre fiecare ofiţer din comandamentul hitlerist de la Bucureşti în ce măsură a rămas fidel Führerului. Werner Steinborn era originar din România.
...Şi acum despre încâlceala de care am amintit mai adineauri. Aspasia i-a pus gând rău lui Werner Steinborn. În ce sens gând rău? Iată în ce sens: Aspasia ştia de la emisar că el urmăreşte, ca şi ea, să intre în posesia lăzilor. Pe de altă parte, ea presupunea că el apucase să citească documentele din servietă. Mai mult, el se dovedise mai perspicace decât ea în descoperirea bârlogului lui Reinhardt Klausner. În fine, cu experienţa ei de veche şi încercată agentă, şi-a dat seama, cântărindu-l dintr-o privire, că nu avea de a face cu un ageamiu, ci cu cineva egal, dacă nu mai competent decât ea. A început atunci să se întrebe ce activitate desfăşura rivalul ei, de când şi cu ce rezultate. Şi s-a mai întrebat ceva: dacă nu ar fi bine ca dinăuntrul cetăţii să fie informată absolut de tot ce întreprinde Werner Steinborn. Dacă putem pune bază pe spusele lui Fuiorescu, Aspasia îşi fixase ca obiectiv mai îndepărtat atragerea lui Werner Steinborn în reţeaua pe care visa s-o recruteze.