După cum ştiţi, experţii noştri descoperiseră în prealabil microfilmul şi îl descifraseră. Fiind în posesia mesajului, nu ne-a trecut prin minte că eu eram, de fapt, purtătorul a încă unui mesaj, acela adresat de Fuiorescu, noul rezident, lui Şuncărică. Şi este normal că nu ne-a trecut prin minte, fiindcă la ora aceea nu ştiam că aveam de a face cu două organizaţii de spionaj.
Pentru a transmite raportul său, Fuiorescu nu şi l-a microfotografiat. El a folosit o metodă mai simplă. L-a scris cu o cerneală specială pe versoul fotografiei ce o reprezenta pe Mica şi pe care aceasta mi-a dăruit-o în ajunul plecării, chipurile ca să n-o uit cât timp voi fi departe de ea. "Intenţia" cu care îmi fusese oferită reieşea clar şi idiot de banal din dedicaţie: "O piedică în calea uitării, de la Mica ta". Nici măcar cele două ieşiri succesive în eter, cu conţinut aproape identic, nu ne-a făcut să bănuim adevărul. Anume, că avem de a face cu doi rezidenţi, sau, altfel spus, cu două reţele. Una, reprezentată numai de Werner Steinborn, cealaltă, formată din Aspasia şi trei verigi, iar apoi, după lichidarea ei, din Fuiorescu şi două verigi, Marcel Koruz şi Mica. Cât priveşte pe Nae Voicu şi Andriesei, ei nu pot fi incluşi în vreuna din reţele. Ei au fost plătiţi pentru câte o acţiune limitată şi, după cum ştiţi, singuri au venit să-şi recunoască vina. De asemenea, nici în ceea ce priveşte pe Arghir, şoferul, sau pe Spiru, scafandrul. Amândoi l-au însoţit pe profesor convinşi că au de a face cu un veritabil profesor şi membru al Academiei. Cu atât mai puţin Reinhardt Klausner, care n-a acţionat în nici un fel după 23 August, mărginindu-se doar să păstreze servieta cu documente.
Datorită faptului că n-am ştiut decât de existenţa unei singure reţele, fără voia mea i-am făcut un asemenea serviciu lui Şuncărică atunci când i-am vorbit de Johan Ohlson şi frumoasa lui pretinsă metresă Malla. Abia după ce m-am întors şi după ce ne-am dat seama că avem de a face cu două reţele, mi-a fost clar de ce Şuncărică mi-a cerut să-i vorbesc cât mai în detaliu despre Johan Ohlson şi Malla, pe care eu îi numisem "oamenii lui". Voia să afle amănunte spre a se convinge dacă nu era la mijloc mâna "concurenţei".
Poate că cineva dintre dumneavoastră se întreabă chiar acuma: Bine, dar ce măsuri a luat Şuncărică atunci când a aflat de la mine că mai există şi alţii pe care îi preocupa persoana mea. Acestora eu le răspund: nici una. Şi e normal. De ce? Pentru următorul motiv: în definitiv ce a aflat el de la mine? Că, în tren, un oarecare Johan Ohlson îmi scotocise prin bagajele personale. Constituia acest fapt un motiv de nelinişte pentru el? Cu alte cuvinte, putea el deduce din acest fapt că se interesau şi alţii de persoana mea exact din motivele pentru care se interesa şi el? Categoric, nu! Dacă v-aş fi spus că oamenii lui au şterpelit din ascunzătoare microfilmul camuflat acolo... de Mica, asta, într-adevăr, ar fi constituit un motiv de alarmă pentru el. În primul rând, fiindcă microfilmul nu lui era adresat, iar în al doilea, pentru că însăşi perspicacitatea mea i-ar fi dat de bănuit. Or eu îi spusesem că Johan Ohlson scotocise prin bagajele mele personale, dar nu se atinsese de geanta mea diplomatică. Asta ce putea să însemne? Putea să însemne că Johan Ohlson era mai curând un hoţ ce opera în trenuri decât un spion. Aşa că, de fapt, vorbindu-i de Johan Ohlson, nu i-am făcut propriu-zis un serviciu. Sau chiar dacă - vulpoi cu experienţă cum este - a înţeles că Johan Ohlson era un coleg de breaslă, în nici un caz nu a avut motiv să intre la bănuială că îl interesase persoana mea - s-au mai precis, bagajele mele - exact din motivele pentru care îl interesa pe el. Fiindcă nu trebuie pierdut din vedere că eu călătoream în calitate de curier diplomatic şi că un diplomat în călătorie exercită în general asupra acelora care se ocupă cu obţinerea de informaţii o foarte mare atracţie.
În orice caz, în legătură cu mine, Şuncărică n-a avut nici un fel de suspiciuni. Acordând credit deplin rezidentului, nu m-a supus nici unei "verificări". Şi când spun aceasta, mă gândesc la "detectorul de minciuni", aparatul foarte mult utilizat în cadrul diferitelor oficine de spionaj. Deci, netrezindu-i suspiciuni, Şuncărică a trecut direct la racolarea mea. Şi tocmai pentru că îşi dădea perfect de bine seama cât de extraordinar de util le putea fi şeful arhivei Ministerului Afacerilor Externe, s-au gândit să folosească o metodă de racolare prin care să mă lege şi de mâini şi de picioare. Vreau să spun, să-şi asigure o obedienţă totală din partea mea, indiferent ce mi-ar fi cerut. În acest scop, au încercat să-mi imprime o conştiinţă falsă. Metoda aceasta a fost folosită pentru prima dată de hitlerişti. Se pare că metoda a fost preluată - cel puţin de către Trustul Nebel - şi perfecţionată. Că asupra mea nu a avut nici un efect, asta este cu totul altceva.
După ce mi-a dat drumul de pe "Nebel II", verificându-mi la hotel bagajele, am constatat că îmi lipsea fotografia pe care mi-o dăruise Mica la plecare. Abia atunci am întrezărit adevărul. Anume, că ea fusese purtătoarea unui mesaj adresat lui Şuncărică, al cărui conţinut îmi rămăsese - mai precis, ne rămăsese - necunoscut. Nădăjduiam, în schimb, ca din mesajul de răspuns al lui Şuncărică - mesaj camuflat în stiloul dăruit de el, pe care îl purtam în buzunar - vom putea deduce conţinutul aceluia adresat de rezident şefului său dinafară.
Scurt timp după aceea, m-am reîntors în ţară, aducând instrucţiuni pentru ambii rezidenţi. Pentru Aspasia - respectiv Fuiorescu - camuflate în stilou, pentru Werner Steinborn, sub formă de microfilm, ascuns de către Johan Ohlson în broasca geamantanului. Deşi încă nu ştiam că aveam de a face cu doi rezidenţi, un lucru m-a nedumerit mult. De ce Mica s-a grăbit să pună mâna pe microfilm şi să şi-l păstreze şi de ce a trebuit să vină Werner Steinborn să şi-l ia.
Iată, în câteva cuvinte, ce se întâmplase în lipsa mea.
Făcând risipă de multă şiretenie, Mica izbuti să afle de la unchiul ei - care, în treacăt spus, nutreşte faţă de nepoată-sa şi altfel de sentimente decât de rudenie - numele lacului unde Hauptsturmführerul Siegfried Fröhlich înecase cu ani în urmă lăzile. Odată în posesia acestei informaţii, Mica se grăbi s-o aducă la cunoştinţa amantului ei, Werner Steinborn. Acesta, ajuns în posesia informaţiei de care avea atâta nevoie, a început să-şi cam neglijeze prietena, faţă de care nici o clipă nu manifestase un sentiment sincer. Femeile, după cum ştiţi, simt imediat când se întâmplă o asemenea treabă. Şi, colac peste pupăză, a mai avut neşansa să-l vadă pe Werner Steinborn în compania unei alte femei. Mica este o fiinţă extrem de vanitoasă. Se crede unicat. În consecinţă, s-a simţit furios de jignită, mai ales după ce a avut dovada materială că Werner Steinborn preferă pe alta. Un prieten spune - şi Ducu se uită semnificativ la Bogdan - că e preferabil să ai zece bărbaţi duşmani decât să te duşmănească o singură femeie. Ca să se răzbune, Mica a început prin a mărturisi unchiului ei propria-i "trădare". Şi ca să-i dovedească acestuia cât de sinceră îi este căinţa, i-a oferit microfilmul ascuns de Johan Ohlson în broasca geamantanului meu, microfilm destinat lui Werner Steinborn, dar însuşit de ea imediat după reîntoarcerea mea din călătorie.
Vă puteţi imagina cum a primit Fuiorescu vestea că celălalt competiţionar, Werner Steinborn, cunoaşte lacul unde se aflau înecate lăzile. Primul său gând a fost să-l lichideze prin Marcel Koruz. Nu s-a putut hotărî să-şi pună imediat planul în aplicare din cauza Micăi. Deşi nepoată-sa se jura că îl urăşte de moarte pe fostul ei amant, totuşi, cunoscând firea femeilor, cu alte cuvinte dându-şi seama că Mica tot îl mai iubeşte pe Werner Steinborn, şi-a spus că e mai prudent să nu se transforme în instrumentul răzbunării ei.