— E cheița mea personală, cu care-mi reînnoiesc mintea în fiecare seară. Cred că și tu ai una la fel.
— Cheița mea arată altfel — îi răspunse Homos în doi peri. Dar pe a ta unde o ții?
— Aici, la piept, sub clapa de aur.
— Dă-mi-o…
— Dar îmi dai dintele?
— Ți-l dau…
Prințesa răsuci un mic șurub de aur, deschise clapa, scoase cheița de aur și i-o dădu printre gratii. Față palidă o apucă lacom și, chicotind, se retrase în fundul cuștii. Prințesa îl rugă, îl imploră să-i dea cheița înapoi, dar degeaba. Temându-se să nu afle cineva ce făcuse, Electrina se întoarse cu inima grea în odăile palatului. Făcuse un pas nechibzuit, dar era încă aproape un copil. A doua zi slugile o găsiră zăcând fără memorie în patul ei de cristal. Veniră în fugă regele, regina și întreaga curte. Dar ea zăcea ca adormită și nu fu chip s-o trezească. Regele chemă atunci pe consilierii curții, pe medicinașii-doctorași, și aceștia, consultând-o pe prințesă, descoperiră clapa deschisă, iar cheița ia-o de unde nu-i! Mare frământare se iscă în castel și mare supărare; toți alergau căutând cheița, dar zadarnic. A doua zi regele, cufundat în disperarea lui, fu anunțat că Față palidă vrea să-i vorbească în legătură cu cheița dispărută. Regele însuși o porni atunci spre parc, iar groaznica vietate îi spuse că știe unde și-a pierdut prințesa cheița, dar îi va destăinui locul numai dacă regele, pe cuvântul său regal, îi va făgădui libertatea și îi va da o navă, ca să se poată întoarce la ai săi. Regele stătu mult la îndoială, porunci să se caute prin tot parcul, regal, dar până la urmă acceptă condițiile. Pregătiră nava gata de zbor, iar Față palidă fu scos din cușcă sub pază. Regele aștepta lângă navă, dar Antropos îi făgădui că-i va arăta unde se află cheița abia când se va afla pe punte.
Cum ajunse acolo, scoase capul pe ferestruică și, arătând cheița strălucind în mână, strigă:
— Uite cheița! Am s-o iau cu mine, mărite rege, ca fiica ta să nu se mai poată trezi niciodată. Trebuie să mă răzbun pentru că m-ai înjosit, ținându-mă în cușca de fier, pradă batjocurii!
La pupă izbucniră flăcările și nava se ridică spre uimirea tuturor. Regele trimise pe urma ei cele mai rapide perforatoare de întuneric, făcute din oțel, cele mai bune aruncătoare cu elice, dar echipajele lor se întoarseră cu mâinile goale, căci șiretul Față palidă încurcă urmele și le scapă printre degete.
Atunci regele Boludar înțelese că rău a făcut, neascultându-i pe filozofii homologi, dar era prea târziu. Cei mai buni electricieni-lăcătuși se căzniră să meșterească altă cheiță, sculptorii în lemn, armurierii regali, aurarii și oțelarii, meșterii cibernigrafi, cu toții se adunară ca să-și încerce măiestria, dar degeaba. Regele își dădu seama că trebuie să-și recapete cheița luată de Față palidă, altfel întunericul va învălui pe vecie mintea și simțurile prințesei.
Dădu deci sfoară în țară despre cele întâmplate, că Față palidă, Homos Antropos, a furat cheița de aur, iar cine o va redobândi sau va găsi măcar vreun talisman dătător de viață și o va readuce în simțiri pe prințesă, o va lua de soție și căpăta tronul.
Îndată apărură tot felul de temerari. Erau printre ei și vestiți electrocavaleri, câțiva pierde-vară, astroboți, vânători de stele. Între alții veni la castel Păzislav Megavatul, preavestit luptător-oscilator, cu un cuplaj turnant atât de vertiginos, încât nimeni nu-i putea ține piept în duel. Veniră și alții din cele mai îndepărtate ținuturi: cei doi Automatei, trecuți prin sute de războaie, Protezius, vestitul constructor, care nu umbla altfel decât înarmat cu două parascântei, una neagră, cealaltă argintie, veni și Arbitron Kosmozofowici, cel făcut din precristale, și Ardebada intelectricul, care aduse cu sine, în optzeci de lăzi încercate pe patruzeci de măgaroboți, o veche mașină de calculat, ruginită de atâta inteligență, dar încă solidă în idei. Veniră și cei trei bărbați din neamul selectriților, Diodus, Triodus și Heptodus, care aveau în capete un vid atât de perfect, încât gândirea lor era neagră ca noaptea fără stele. Veni și Perpetuan, îmbrăcat pe de-a întregul în armură de Leyda, cu colectorul coclit de-a binelea în trei sute de războaie, Matrițius Perforat, care nu scăpa o zi fără să nu găurească pe cineva; acesta aduse la curte pe nebiruitul ciberic numit Curentas. Veniră cu toții, și când curtea fu plină, până în pragul ei se rostogoli un butoiaș, iar din el ieși, sub forma unor picături de mercur, Erg Reanimatorul, care știa să-și schimbe înfățișarea după cum voia.
Eroii încheiară ospățul în sălile luminate ale palatului, în care marmura scărilor lucea în roz ca norii la apusul soarelui. Apoi o porniră, fiecare pe alt drum, să-l caute pe Față palidă, să-l provoace la luptă pe viață și pe moarte, să-i smulgă cheița și, o dată cu ea, s-o cucerească pe prințesă și tronul lui Boludar. Primul, Pâzislav Megavatul, zbură spre Koldeia, unde trăia tribul gelatinoșilor, crezând că va putea prinde pe acolo vreo limbă. Dar se cufundă în unsoarea lor, deschizându-și drumul cu lovituri de spadă dirijate de la distanță, și nu izbuti să facă nimic, fiindcă se aprinse peste măsură, frigul se istovi într-însul, iar neîntrecutul luptător își găsi mormântul printre străini, vitejii lui catozi fiind înghițiți pe veci de balta murdară a gelatinoșilor.
Cei doi Automatei, plini de ambiție, au ajuns în țara radomanților, cei ce construiau clădiri din gaze străvezii, luptându-se cu radioactivitatea, și erau atât de zgârciți, încât în fiecare seară numărau toți atomii planetei lor; cărpănoșii radomanți îi primiră prost pe Automatei, arătându-le o prăpastie plină de onixuri, jaduri și alte asemenea minunății, iar când electrocavalerii se lăcomiră la talismane, îi împietriră, făcând să alunece din înălțimi peste ei o lavină de pietre prețioase; când lavina se porni, lumina ei cuprinse împrejurimile, ca la căderea unor comete, în sute de culori. Radomanții erau aliați în secret cu fețele palide, dar asta pe atunci încă n-o știa nimeni.
Al treilea, Protezius Constructorul, ajunse, după o lungă călătorie prin întunecimile astrale, până în țara algoncilor. Acolo pluteau nori de meteoriți din piatră; nava lui Protezius se lovi de zidul lor de nepătruns, alunecând în adâncuri cu cârmele avariate.
Al patrulea, Arbitron Kosmozofowici, avu la început mai mult noroc. Trecu prin strâmtoarea Andromedei, prin cele patru vâltori spiralate ale Vânătorilor, ajunse într-un vid liniștit, prielnic zborului luminii, și singur, ca o rază urmăritoare, sprijinindu-se pe cârmă și marcându-și urma cu o dâră de flăcări, ajunse până la țărmurile planetei Maestriția, unde, printre stâncile meteoriților, zări epava navei cu care Protezius o pornise la drum. Îngropa corpul solid, strălucitor și rece al constructorului, sub o grămadă de bazalt, după ce scoase de pe el cele două apărătoare de scântei, pe cea argintie și pe cea neagră, ca să-i slujească drept scuturi. Apoi plecă. Muntoasă și sălbatică era Maestriția; lavine de piatră se rostogoleau mereu pe suprafața ei și trăsnete verzi-argintii se dezlănțuiau în nori, asupra abisurilor. Cavalerul ajunse într-o regiune plină de râpi. Acolo năvăliră asupra lui palindromiții, surprinzându-l într-o viroagă verde de malahit. Îl secerară de sus cu trăsnetele, dar el îi respinse cu scutul apărător de scântei; atunci mutară un vulcan din locu-i, îi puseră cavalerului craterul în spinare și scuipară foc asupră-i. Cavalerul căzu și lava fierbinte îi pătrunse în țeastă, din care se scurse tot argintul.
Al cincilea, Ardebaba intelectricul, n-a pornit-o nicăieri, ci, oprindu-se la granița regatului lui Boludar, trimise măgaroboții pe pășunile stelelor, iar el stabili contactul la mașină și începu s-o acordeze, s-o programeze, alergând pe deasupra celor optzeci de compartimente ale ei. Când acestea se saturară de curent, încât plesneau de atâta inteligență, începu să-i pună mașinii tot felul de întrebări: Unde locuiește Față palidă? Cum afli drumul până la el? Cum să-l prinzi, să-l înlănțuiești și să-i iei cheița? Dar cum răspunsurile erau neclare și cam în doi peri, ieșindu-și din fire, manevră mașina atât de tare, încât începu să miroasă a cupru încins. Apoi o bătu peste toate încheieturile, strigând: „Spune-mi odată adevărul, blestemato! Mașină prăpădită!” până ce i se topiră conexiunile și zincul începu să curgă din ea ca niște lacrimi argintii; țevile încălzite peste măsură plesniră cu zgomot, iar Ardebaba intelectricul rămase ca turbat, cu un șurub în mână, deasupra urletelor focului.