— Drace! exclamă Davîdov fără să vrea.
Șatrov continuă solemn:
— Un lucru de necrezut, întâlnindu-se cu alt lucru de necrezut, se transformă într’un fapt real. Presupun că se poate susține, că în perioada cretacică a avut loc apropierea sistemului nostru planetar de un altul, populat cu ființe cugetătoare — adică oameni — și aceștia s’au mutat din planeta lor pe a noastră, ca de pe o corabie pe alta, în largul oceanului. Apoi, în decursul vremurilor, aceste corăbii s’au depărtat una de cealaltă la o distanță de necrezut. Ei — oamenii — ființele cugetătoare de pe cealaltă planetă, au stat numai câtva timp pe pământul nostru și din această cauză n’au lăsat urme vizibile. Dar ei s’au aflat pe pământul nostru… au fost în stare să învingă spațiul interplanetar cu șaptezeci de milioane de ani înaintea noastră… Ai vreo obiecție de făcut?
Davîdov se ridică, își privi în tăcere prietenul și-i întinse mâna.
— M’ai convins, Alexei Petrovici! Dar nu este totul limpede… De pildă, de ce au ajuns aici, tocmai pe Pământul nostru, care pare un mic gândăcel între stele și planete? Mai sunt și alte probleme de rezolvat, dar esențialul, după părerea mea, e suficient de convingător. E ne mai auzit, neverosimil, dar adevărat și real. Cu toate acestea, ce crezi: se pot publica lucrurile astea?
Șatrov dădu din cap:
— În niciun caz! Graba va strica totul. Pentru o astfel de descoperire se cuvine să nu ne grăbim.
— Ai dreptate, ai dreptate, prietene. Este mult mai bine să aștepți, decât să te grăbești. Dar să așteptăm fiind pregătiți la orice! Trebue să căutăm argumente tot atât de serioase precum era și „argumentul” nostru dela Leningrad!
Șatrov își aduse aminte de „argumentul” pe care Davîdov îl păstra într’un colț al încăperii, ori de câte ori se aflau amândoi în birou și lucrau împreună.
Argumentul era o bară masivă de fier, scoasă dela un postament de susținere al unui schelet; cu ea, Davîdov încerca să-l convingă pe prietenul său încăpățânat și pasionat în veșnicile lor discuții.
Șatrov zâmbi fără voie:
— Cum de nu? Îmi aduc aminte… Aici începe a doua parte a chestiunii despre care am vrut să-ți vorbesc. Nu sunt geolog și nici muncitor pa teren, ci un schimnic al biroului. Numai dumneata ești acela care poți să întreprinzi această operație. Autoritatea dumitale…
— Ha, ha! Într’un cuvânt, trebue să facem săpături pe locul unde s’a desfășurat lupta între cei veniți din stele și dinozauri…
Davîdov rămase pe gânduri și apoi vorbi răspicat:
— E o regiune interesantă acest Sican. Iar pentru noi, paleontologii cu atât mai mult! Știi desigur, Alexei Petrovici, că acolo, la sfârșitul perioadei terțiare, au existat în același timp forme vechi și forme noi da mamifere dispărute în ziua de astăzi. Un amestec bizar între formele dispărute în alte părți ale pământului de zeci de milioane de ani și acelea apărute de curând. Dar, însuși locul — exclamă Davîdov cu însuflețiră. Munți înalți, acoperiți cu zăpadă, podișuri reci, aride și pustii, iar printre ele văl nespus de adânci, cu o minunată floră tropicală. Prăpăstii de netrecut separă localitățile. Dela un sătuc la altul e o distanță de vreo doi kilometri, dar între ele se întinde o vale neînchipuit de adâncă, astfel că locuitorii acestor două sate nu se întâlnesc niciodată, deși se pot zări din depărtare. Fiare ciudate, necunoscuta încă științei, trăiesc prin desișul pădurilor din fundul văilor… iar pe înălțimi urlă furtuni reci. Acolo își au izvorul Brahmaputra, Iantze, Mecong, marile fluvii ale Indiei, Chinei și Siamului. Un loc ne mai pomenit. Îți închipui acest punct de întâlnire al Tibetului, Indiei, Siamului, Birmaniei și Chinei? Crezi oare că „prietenii” noștri vor îngădui savanților bolșevici să pătrundă acolo? Cum să încerce știința să pătrundă acolo, unde domnește diplomația dușmănoasă și conduc politicienii vicleni! Davîdov își scoase din buzunar ceasul său mare și vechi: Ia te uită… nu-i încă două! Ce însemnează să fii stăpânit de o puternică emoție! Parc’ar fi trecut o zi întreagă! Se ridică de pe scaun, luă o legătură de chei și i-o întinse lui Șatrov: Ascunde cutia în dulapul ăsta, în stânga… Orice s’ar întâmpla, noi suntem obligați să facem tot ce ne stă în putință… Vom vedea dacă Tușilov ne poate primi. Rămâi mult timp la Moscova, Alexei Petrovici? Până la limpezirea chestiunii? Asta însemnează deci că vei sta cel puțin o săptămână, căci nu cred să sa poată rezolva ceva mai devreme. Vei sta la mine nu-i așa? Uite, chiar acum telefonez secretarului și pe urmă acasă, ca să-i vestesc că suntem reținuți.
În locuința spațioasă, simplu mobilată, a lui Davîdov domnea liniștea. Ziua aceea de vară pătrund,aa prin ferestrele mari ale casei cu umbrele albăstrii ale amurgului. Șatrov, tăcut, adus din spate, măsura odaia în lung și în lat, iar Davîdov stătea posomorit în fotoliul din fața biroului.
Cei doi prieteni se gândeau, dar fiecare în felul său. Nu voiau încă să aprindă lumina, ca și cum întunerecul ce cobora lin în odaie le-ar fi alinat mâhnirea.
— Mâine plec! spuse Șatrov în cele din urmă. Nu mai pot întârzia… și de altminteri nici n’am pentru ce… Refuzul este categoric. Dar nici nu putea fi altfel! Vor deslega această problemă urmașii noștri, când vor dispărea toate aceste blestemate hotare și toate celelalte „vechituri”, care n’au pierit încă!
Davîdov nu scoase o vorbă. Privea pe fereastră, dincolo de acoperișul casei vecine; în înaltul cerului ce străjuia orașul se aprindeau sfios stele mici și fără da număr.
— E dureros să stai ca un cerșetor la poarta marei descoperiri și să nu poți intra! vorbi iarăși Șatrov. Nu voi mai avea liniște până Ia sfârșitul vieții mele și nimic nu mă va mângâia.
Pe neașteptate, Davîdov își ridică pumnii încleștați deasupra creștetului.
— Noi nu na putem împăca cu situația asta… Vom fi ajutați! Dă-l dracului de Cam! La urma urmei, ce siguranță avem, că în locul acela unde s’au păstrat rămășițele dinozaurilor uciși, vom găsi urmele „lor”? Niciuna! De vreme ce „ei” au venit la noi cu un anumit scop, nu însemnează că trebuiau să stea numai într’un singur loc. Da ce n’am căutat în sedimentele noastre calcaroase? Pot spune dinainte că dacă într’adevăr există asemenea rămășițe, ele pot fi găsite numai în sistemele lanțurilor de munți înalți și tineri. În Cam, descoperirea nu e întâmplătoare. De ce? Pentru că numai acolo unde scoarța pământului este fărămițată în nenumărate porțiuni mici — dintre care unele se ridică, iar altele sa lasă — depunerile de tot felul, mici și întâmplătoare, pot supraviețui eroziunilor și prăbușirilor inevitabile. Dacă o mică scobitură a început să se afunde încă în perioada cretacică, provocând apoi adâncituri între munți, acolo sub straturile crescute prin sedimentare, se poate păstra ceea ce în alte părți, pe câmpii, bunăoară — va fi surpat, depus din nou și distrus. Avem astfel de locuri în munții Cazahstanului, Uzbechistanului, în genere în munții Asiei Centrale. Acești munți datează din marea epocă alpină [15] a formării munților, care a început la sfârșitul perioadei cretacice. Avem unde căuta, dar trebue să știm ce căutăm, altfel…
15
Epoca alpină de formare a munților — ultima perioadă de formare a munților din istoria Pământului, când au apărut lanțurile muntoase foarte înalte ale epocei contemporane. (N. A.)