Sub ei, în pivniţele încăpătoare ale mănăstirii, semnalul fu recepţionat şi alte preparative începură : se pregătea gazda.
— Se adună iar norii! ţipă Tak.
— Nu mai contează de-acum, zise celălalt. Avem peştele în cârlig. Din Nirvana, în lotusul nostru, soseşte.
Tună iar şi ploaia se abătu asupra lotusului cu un zgomot infernal. Şerpi de fulgere albastre se încolăceau, şuierând, în jurul vârfurilor ascuţite ale munţilor.
Yama închise un ultim circuit.
— Cum crezi că va suporta reîncarnarea? întrebă Tak.
— Ia du-te tu şi cojeşte-ţi o banană cu picioarele!
Tak preferă să se considere trimis la plimbare şi ieşi din încăpere, lăsându-l pe Yama să închidă la loc maşinăria. O luă pe un coridor, apoi pe o scară largă. Ajuns în capătul acesteia, auzi glasuri şi târsâitul unor sandale apropiindu-se dinspre un hol lateral.
Fără să ezite, se căţără pe zid, folosindu-se în ascensiunea sa de o serie de pantere sculptate şi de un şir de elefanţi. Încălecând o grindă de susţinere a acoperişului, se trase într-o pată de umbră şi aşteptă nemişcat.
Doi călugări în robe închise la culoare intrară pe sub arcadă.
— Aşadar, de ce nu le poate ea însenina cerul? zise primul.
Cel de-al doilea, un bărbat mai în vârstă şi mai solid construit, ridică din umeri.
— Eu nu-s înţelept, să pot răspunde la asemenea întrebări. Că este nerăbdătoare, asta-i clar, altfel nu le-ar fi oferit niciodată sanctuarul, lor sau lui Yama. Dar cine poate spune până unde ţine noaptea?
— Sau în ce toane este o femeie, zise primul. Am auzit că nici preoţii n-au ştiut că o să vină.
— Se poate. În orice caz, s-ar părea că-i de bun augur.
— Aşa s-ar părea.
Trecură pe sub o altă arcadă şi Tak îi ascultă îndepărtându-se, până ce se făcu linişte.
Nu-şi părăsi, totuşi, ascunzişul.
Cea la care se referiseră călugării nu putea fi decât zeiţa Ratri însăşi, adorată de Ordinul care pusese sanctuarul la dispoziţia adepţilor lui Sam, Marele Suflet, Iluminatul. Acum Ratri urma să se numere şi ea printre cei căzuţi din Oraşul Celest şi să intre în pielea unei muritoare. Avea toate motivele să fie scârbită de întreaga poveste; iar Tak îşi dădea seama de riscul pe care şi-l asuma ea oferind sanctuarul, fără a mai pune la socoteală prezenţa ei fizică pe durata afacerii. Îi era periclitată însăşi posibilitatea unei viitoare reabilitări, dacă răsufla vreo vorbuliţă şi ajungea la urechile cui nu trebuia. Tak şi-o amintea ca pe o frumuseţe cu păr negru şi ochi argintii, trecând în caleaşca ei în formă de lună — din abanos şi crom — trasă de telegari negri şi albi, însoţită de garda sa, compusă la fel, din slujitori negri şi albi, trecând pe Şoseaua Cerurilor şi egalând-o în slavă pe însăşi Sarasvati{Zeiţa înţelepciunii şi a artelor (n. tr.).}. Inima îi tresări în pieptul păros. Trebuia s-o vadă iar. Într-o noapte, cu mult timp în urmă, când vremurile erau mai fericite şi el se afla într-o formă mai bună, dansase cu ea într-un balcon, la lumina stelelor, preţ de numai câteva clipe. Dar le ţinea minte; şi este tare greu să fii maimuţă şi să ai asemenea amintiri.
Coborî de pe grindă.
Era un turn, un turn înalt, care se înălţa în colţul nord-estic al mănăstirii. În turnul acela era o încăpere. Se spunea că adăposteşte prezenţa zeiţei. Zilnic era dereticată, aşternuturile erau schimbate, se ardeau miresme proaspete, iar în faţa uşii era aşezată o ofrandă. În mod normal, uşa era ţinută încuiată. Existau, desigur, ferestre. Întrebarea dacă un om ar fi putut intra pe vreuna dintre ele trebuia să rămână retorică. Tak făcu dovada că o maimuţă putea.
Urcându-se pe acoperişul mănăstirii, începu să escaladeze turnul, urcând una câte una cărămizile alunecoase, din colţ în colţ, cu cerul lătrând deasupra lui ca un zăvod, până când, în cele din urmă, se agăţă de zid, exact sub pervaz. Ploaia cădea fără încetare asupra lui. Auzi o pasăre cântând înăuntru. Văzu capătul unei eşarfe albastre, ude, atârnând peste pervaz.
Se prinse de marginea ferestrei şi se ridică până ce reuşi să privească înăuntru.
Era întoarsă cu spatele la el. Purta un sari{Piesă vestimentară tradiţională, specific indiană, constând dintr-o fâşie lungă de mătase pe care femeile şi-o petrec în jurul corpului şi al capului, lăsând un umăr liber.} albastru închis şi stătea aşezată pe o băncuţă, în celălalt capăt al încăperii.
Tak încălecă pervazul şi îşi drese glasul.
Ea se întoarse imediat. Purta voal, aşa încât trăsăturile nu i se puteau distinge. Îl privi prin el, apoi se ridică şi străbătu încăperea apropiindu-se.
Tak fu îngrozit. Silueta ei, cândva zveltă, era îngroşată în talie; mersul, cândva ca o unduire, era acum o şontâcăială; pielea îi era prea întunecată; chiar şi prin voal, contururile nasului şi maxilarului erau prea pronunţate.
Tak îşi înclină capul.
— Şi astfel te-ai întors alături de noi, cei care-am venit acasă la venirea ta, cântă el, ca păsările la cuibul dintre ramuri.
Ratri se opri, nemişcată ca statuia ei din holul principal de jos.
— Păzeşte-ne de lupoaică şi de lup şi ocroteşte-ne de hoţ, o, Noapte, şi fii bună cu noi şi treci.
Ratri întinse uşor mâna şi i-o puse pe cap.
— Ai binecuvântarea mea, micuţule, spuse ea după o vreme. Din nefericire, asta-i tot ce pot da. Nu pot oferi protecţie sau conferi frumuseţe, de care am şi eu nevoie. Cum te cheamă?
— Tak, îi răspunse el.
Ea îşi atinse o sprânceană.
— Am cunoscut cândva un Tak, zise, în zilele de mult trecute, departe…
— Eu sunt acel Tak, Doamnă.
Ea se aşeză pe pervaz. După un timp, el îşi dădu seama că zeiţa plângea, sub voal.
— Nu plânge, zeiţă. Tak se află aici. Ti-l aduci aminte pe Tak al Arhivelor? Al Suliţei Strălucitoare? încă mai este gata să-ţi împlinească poruncile.
— Tak… spuse ea. O, Tak! Şi tu? N-am ştiut! N-am auzit…
— Încă o întoarcere a roţii, Doamnă, şi cine ştie? Lucrurile pot fi încă mai bune decât au fost vreodată.
Umerii ei se zguduiră. El întinse mâna, apoi şi-o retrase.
Ea se întoarse şi i-o prinse.
După o veşnicie, Ratri vorbi:
— Nu printr-o desfăşurare firească a evenimentelor vom fi noi repuşi în drepturi sau lucrurile aşezate, Tak al Suliţei Strălucitoare. Trebuie să ne făurim propria cale.
— Ce vrei să spui? întrebă el.
Apoi:
— Sam?
Ea încuviinţă din cap.
— El este acela. El ne este nădejdea împotriva Cerurilor, dragă Tak. Dacă poate fi rechemat, mai avem o şansă să trăim iar.
— De asta ai riscat, de asta te-ai băgat între fălcile tigrului?
— De ce altceva? Când nu mai există nici o speranţă veritabilă, trebuie să ne inventăm singuri una. Chiar dacă moneda este calpă, tot poate fi strecurată.
— Calpă? Nu crezi că el a fost Buddha{Cel Iluminat, ieşit din ciclul obligatoriu al existenţelor (n. tr.).}?
Ea râse scurt.
— Sam a fost cel mai mare şarlatan dintre zei sau dintre oameni. Totodată, a fost cel mai valoros adversar pe care l-a înfruntat vreodată Trimurti{Trinitatea hindusă (n. tr.).}. Nu te arăta atât de şocat de ceea ce-ţi spun, Arhivistule! Ştii că a furat structura doctrinei lui, calea şi realizarea, întregul veşmânt, din surse străvechi, interzise. Era o armă, nimic mai mult. Puterea îi stătea în nesinceritate. Dacă pe el l-am putea aduce înapoi…