care să fie cu ceva mai complicată decât viaţa lui fizică. Sentimentele lui faţă
de majoritatea semenilor săi erau simple emoţii de vânător: plăcerea pe care i-o pricinuia clipa când putea pune mâna pe câte o victimă, căreia să-i poată
vorbi până când o va da gata, regretul şi o uşoară nemulţumire, când se întâmpla ca această victimă să găsească un mijloc de a se salva. Faţă de soţia lui simţea aceleaşi dorinţe ca orice om robust şi sănătos, în floarea vârstei, dublată de o afecţiune reală, dar lipsită aproape complet de imaginaţie şi care nu era altceva decât rezultatul obişnuinţei. Era un fel de afecţiune care lua prea uşor atât importanţa ei însăşi, cât şi obiectul asupra căruia se concentra, în cazul de faţă Grace, şi pe care-l considera drept ceva sigur şi de la sine înţeles. În felul său, Peddley îşi iubea soţia şi nici prin minte nu i-ar fi trecut să se îndoiască de sentimentele ei faţă de el, i se părea ceva firesc şi inevitabil, cum ar fi de pildă să aibă copii şi să-i iubească, să
aibă un cămin şi slugi, şi seara să se întoarcă de la birou acasă, unde-l aşteaptă cu masa întinsă. Ceva atât de inevitabil încât aproape nu mai era nevoie să vorbească sau să se gândească la aşa ceva, firesc, ca ceva de la sine înţeles pentru toată lumea, cum ar fi de pildă să ai un cont creditor la bancă.
Îmi închipuiam că ar fi peste putinţă ca Peddley să aibă şi o viaţă
intimă, dar m-am înşelat. Nu prevăzusem eventualitatea unei lovituri destul de violente, care să-l trezească din starea de indiferenţă şi să-l determine să-şi pună anumite întrebări, o zguduitură destul de puternică pentru a dărâma confortabilul edificiu al vieţii lui cotidiene pe care o considera drept ceva evident şi de la sine înţeles. Zguduitura aceasta se vede că o primise acum. Acest Peddley, care se apropia acum grăbit de noi, era unul nou şi cu totul necunoscut.
— Sunt atât de mulţumit, extrem de mulţumit că vă pot vedea, zise el în timp ce se apropia de noi. Extraordinar de mulţumit, vă rog să mă credeţi.
Niciodată nu-mi strânsese mâna cu atâta efuziune, cum făcu de astă
dată. Tot aşa nici Catherina, după cât puteam constata din strâmbătura pe care o făcu, în clipa când îşi simţi degetele strivite de cordialitatea lui excesivă.
— Dumneata eşti exact omul pe care ţineam foarte mult să-l întâlnesc, continuă el întorcându-se spre mine. Se opri şi luă în mână două dintre geamantanele noastre. Haideţi să dăm fuga până la vamă, adăugă el. Pe urmă, după ce vom termina cu formalităţile acestea plicticoase, vom sta puţin de vorbă.
Ne luarăm după el. Întorcându-mă spre Catherina, făcui o strâmbă-
tură. Perspectiva de a sta „puţin de vorbă" mă îngrozea. Catherina îmi răspunse cu o privire plină de înţelegere şi grăbi pasul, ca să-l poată ajunge pe Peddley care înainta cu toată energia.
— Grace este cu dumneata? întrebă ea.
Peddley se opri, în fiecare din mâini cu câte un geamantan:
— De, răspunse el încet şi cu sfială, ca şi când ar fi putut să aibă
îndoieli metafizice în legătură cu răspunsul precis pe care trebuia să-l dea la această întrebare, de... ca să-ţi spun adevărul, în realitate nu este cu mine.
Îţi făcea impresia că el discută despre problema prezenţei reale.
Ca şi când n-ar fi fost dispus să mai discute această chestiune, se întoarse şi-şi continuă drumul spre oficiul vămii, lăsând fără răspuns întrebarea a doua a Catherinei:
— O vom găsi la Londra, la întoarcerea noastră?
Când începurăm „să stăm de vorbă", văzui că este cu totul altceva decât ceea ce crezusem eu la început.
— Crezi că soţia dumitale s-ar supăra, îmi şopti Peddley, după ce terminarăm cu formalităţile vamale şi ne îndreptarăm spre restaurantul gării, dacă am sta puţin de vorbă între patru ochi?
Îl asigurai că nu s-ar supăra deloc şi suflai o vorbă Catherinei care-mi răspunse cu o privire rapidă şi semnificativă, apoi se uită la amândoi şi
începu să râdă:
— Hai plecaţi şi vorbiţi despre prostiile ce vă interesează, zise ea. În timpul acesta eu voi începe să mănânc.
Am ieşit împreună pe peron. Începuse o ploaie torenţială, cum se întâmplă numai la munte. Ploaia bătea cu putere în acoperişul de sticlă al gării, umplând cuprinsul de un murmur întărâtat şi continuu, ne plimbam ca prin mijlocul unei tobe uriaşe, pe burduful căreia ciocăneau degete nenumărate. La fiecare capăt al peronului acoperit al gării, siluetele munţilor se vedeau tulburi, prin perdelele albe ale ploii purtate de vânt.
Ne plimbarăm câteva minute în sus şi în jos, fără să ne spunem nimic.
Nu se întâmplase niciodată până acum ca în prezenţa mea Peddley să tacă
atât de îndelung. Bănuind stânjeneala care-l determina să păstreze această
tăcere nefirească, începu să-mi pară rău de el. La urmă, după ce ne plimbarăm de câteva ori în susul şi în josul peronului, făcu un efort şi după
ce-şi drese glasul începu să vorbească sfios şi stăpânit, pe un ton care nu mai semăna deloc cu glasul sonor şi sigur de sine, ca glasul de trombon cu care altă dată îmi vorbise despre sistemul bancar din Elveţia.
— Ceea ce vreau eu să-ţi spun, începu el, este în legătură cu Grace.
În timp ce vorbea, se întoarse spre mine şi văzui că chipul îi este contractat de o neînţeleasă tristeţe. Masca lui de banală frumuseţe părea straniu de întunecată şi brăzdată de cute. De sub sprâncenele repezite în sus, ochii lui mă priveau întrebători, deznădăjduiţi şi trişti.
Dădui din cap, fără să zic nimic, deoarece mi se părea că acesta este mijlocul cel mai indicat pentru a-l determina să continue.
— Realitatea este, adăugă el întorcând privirea şi uitându-se în pământ, realitatea este...
Dar trebui să treacă un timp, destul de lung, până să se poată decide să-mi spună care anume este realitatea.
De vreme ce eu cunoşteam această realitate, poate aş fi început să râd cu hohote, dacă instinctul meu de satiră n-ar fi fost înlocuit în această clipă
de un sentiment de milă, când îl auzii că conchide cu patetica şi eufemistica declaraţie:
— Realitatea este că Grace... de, mi se pare că nu mă mai iubeşte. Nu mă mai iubeşte, aşa cum m-a iubit înainte de asta. În orice caz, eu sunt sigur că nu mă mai iubeşte.
— Cum se poate să fii sigur? am întrebat eu după o scurtă pauză, închipuindu-mi că el n-a putut afla despre aventura ei decât prin vorbele ne-lămurite care circulau, aşa că aş fi avut posibilitatea să le dezmint.
— Mi-a spus chiar ea, răspunse el şi nădejdea mea de dezminţire se risipi ca un fum.
— Ooo!
Va să zică Kingham a reuşit să obţină ceea ce a urmărit, gândii eu. O
plictisise până când o determinase să-i spună lui Peddley acest adevăr inutil, numai pentru a face situaţia şi mai dificilă şi mai dureroasă decât era înainte de această mărturisire.
— De un timp încoace, continuă Peddley după o pauză, am băgat de seamă că ea s-a schimbat.
Până şi Peddley reuşise să devină prevăzător, după ce faptul era consumat. De altfel semnele că dragostea ei se stinsese erau destul de evidente şi de categorice. Probabil Peddley nu dispunea de o simpatie imaginativă, dar în orice caz avea dorinţe şi-şi dădea seama dacă acestea erau satisfăcute sau nu. Făcu aluzie la câteva amănunte explicative.