— Dar nu mi-am închipuit niciodată, conchise el, cum era să-mi închipui, că schimbarea aceasta s-ar putea datora apariţiei unui alt bărbat.
Cum ar fi posibil? repetă el pe un ton de inocentă deznădejde. Se vedea destul de limpede că pentru un om ca el ar fi fost peste putinţă să-şi închipuie aşa ceva.
— Sigur că da, răspunsei eu, confirmând foarte liniştit nu ştiu ce întrebare a lui care aştepta să fie confirmată: Sigur că da.
— Ei bine, într-o bună zi, continuă el, tocmai după ce ne înţeleseserăm să venim aici în munţi, cum făceam de obicei, a început cu totul pe ne-aşteptate să-mi spună ce are pe suflet — aşa din senin, înţelegi, fără să mă
prevină. A fost îngrozitor! Crede-mă, îngrozitor!
Urmă o nouă pauză.
— Pe individul acela cu numele Kingham, continuă el întrerupând tăcerea, cred că-l cunoşti, căci este un prieten de-al dumitale?
Dădui din cap.
— Un om foarte capabil, despre asta nu mai încape vorbă, , adăugă
Peddley, încercând să rămână imparţial şi să dea diavolului ce este al lui.
Dar trebuie să-ţi spun că de fiecare dată când m-am întâlnit cu el mi s-a părut antipatic. (Îmi închipuiam cum s-a desfăşurat scena: Peddley începând disertaţia lui despre asigurările sociale sau probabil, aducându-şi aminte că stă de vorbă cu un literat, începuse să vorbească despre pianole, despre arta modernă sau despre teoria lui Einstein, iar Kingham la rândul lui, refuzând categoric şi probabil cu brutalitate să-l lase să-i împuieze capul). Cam prea excentric, după părerea mea.
— Sigur, un om sucit, aprobai eu. Uneori probabil şi cam nebun.
— Ei bine, dragul meu, zise Peddley şi dădu din cap, acesta este Kingham.
Nu zisei nimica. Probabil ar fi trebuit să fac pe miratul, cum se spune în lumea cinematografică, să-mi exprim mirarea, oroarea, indignarea — dar mai presus de orice, mirarea. Dar eu nu sunt bun actor. Nu făcui nici o strâmbătură şi nici nu, proferai ţipete de indignare. Ne plimbam în tăcere pe peron. Ploaia ciocănea pe acoperişul de deasupra noastră iar în fund, la ambele capete ale platformei, fantomele aproape invizibile ale munţilor se ridicau întunecate, dincolo de perdelele albe. Ne plimbam din Italia spre Franţa şi înapoi, din Franţa spre Italia.
— Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva? întrebă Peddley într-un târziu.
— Oricine, ar fi fost cazul să răspund eu. Orice om care dispune de puţină imaginaţie şi care o cunoaşte pe Grace, dar mai ales pe dumneata.
Dar mi-am pus strajă gurii. Căci deşi este un spectacol extrem de caraghios să vezi pe cineva a cărui mândrie şi încredere în sine începe să se dezumfle ca o băşică, pare totuşi o dovadă de foarte puţină înţelegere şi de lipsă de imaginaţie să te mulţumeşti pur şi simplu să râzi în faţa unei astfel de situaţii. Căci evaporarea mândriei provoacă o durere care poate fi tot atât de acută ca şi suferinţa provocată de tragedii mult mai nobile. La suprafaţă, vanitatea jignită şi suficienţa destrămată pot fi un spectacol ridicol, dar cei care-i simt durerea, cei care o consideră din punct de vedere subiectiv nu sunt deloc ridicoli. Sentimentele şi părerile unui actor, chiar în dramele cu cel mai coborât nivel moral, merită tot atâta consideraţie ca şi cele ale spectatorilor. Mirarea lui Peddley că soţia lui a preferat un alt bărbat în locul lui era — din punctul meu de vedere — un spectacol cât se poate de caraghios. Dar umilitoarea constatare pe care o făcuse îl durea cu adevărat, mirarea era amestecată cu durere adevărată. Bătându-mi joc de el, pur şi simplu, ar fi însemnat să procedez — în beneficiul spectatorului — la neadmiterea drepturilor actorului. Dar, în afară de asta, durerea pe care o simţea Peddley nu era numai rezultatul unei mândrii jignite, în farsa aceasta grosolană şi caraghioasă, se împleteau şi emoţii mult superioare.
Cuvintele pe care le pronunţă imediat după aceea îmi luară orice posibilitate de a-mi bate joc de el.
— Ce să fac acum? continuă Peddley după o nouă pauză şi se uită la mine cu ochii rătăciţi şi plini de deznădejde: Ce am de făcut acum?
— De, începui eu foarte prudent, căci nu ştiam ce aş putea să-i răspund, totul depinde de felul în care priveşti chestiunea şi mai ales de ceea ce crezi despre Grace.
— Ceea ce cred eu despre ea? repetă el. De, şi păru că ezită puţin, eu fireşte că ţin la ea. Ţin foarte mult. Făcu o pauză, pe urmă dărâmând dintr-un gest toate barierele pe care le ridicaseră în jurul acestui subiect anii tăcerilor pline de suficienţă, anii de îngâmfare în timpul cărora luase drept ceva de la sine înţeles tot ce văzuse în jurul lui, continuă: Eu o iubesc!
Formularea acestui cuvânt decisiv păru că-i mai uşurează situaţia. Îţi făcea impresia că un obstacol a fost înlăturat: confidenţele începură să
curgă mai uşor şi mai bogate.
— Uite ce, continuă el, nu cred că am fost în stare până acum să-mi dau seama cât de mult o iubesc. Tocmai acest amănunt face ca situaţia să
mi se pară atât de îngrozitoare — gândul că ar fi trebuit să o iubesc mai mult sau în orice caz să o iubesc mai conştient, atunci când am avut ocazia şi când mă iubea şi ea pe mine, gândul că dacă aş fi iubit-o astăzi probabil nu aş fi în gara aceasta eu singur, fără ea. Întoarse privirea şi nu mai zise nimic, până când făcurăm jumătate de distanţă în lungul peronului. — Mă gândesc tot timpul la ea, continuă el. Mă gândesc cât de fericiţi am fost împreună şi mă întreb mereu dacă vom mai avea oare ocazia să ne simţim din nou fericiţi sau poate acum totul s-a terminat. Urmă o nouă pauză . Pe urmă, adăugă el, mă gândesc la ea că a rămas în Anglia şi că se simte fericită alături de bărbatul acela, probabil chiar mai fericită decât a fost vreodată alături de mine, căci probabil pe mine nu m-a iubit niciodată — în orice caz nu m-a iubit ca pe el. Începu să clatine din cap. O, mi se pare îngrozitor, cred că-ţi închipui cât este de îngrozitor. Încerc din toate puterile să alung aceste gânduri, dar nu sunt în stare. Rătăcesc prin munţi, până când mă simt rupt de oboseală, caut să mă distrez, stând de vorbă cu oamenii care trec prin gara aceasta cu trenurile. Dar nu foloseşte la nimic. Mi-e peste putinţă să
scap de gândurile care mă preocupă.
Aş fi putut, evident, să-i spun că Grace se simte infinit mai puţin fericită alături de Kingham decât s-a simţit vreodată alături de el, dar mă
îndoiam că o astfel de consolare ar putea să aibă efect asupra lui.
— Probabil situaţia nu este atât de gravă, răspunsei eu cu sfială.
Probabil relaţiile lor nu vor dura. Într-o bună zi îşi va reveni în simţiri.
— Evident, aceasta este şi nădejdea mea, răspunse Peddley şi oftă. La început, când mi-a spus că nu va veni cu mine în străinătate şi că rămâne în Anglia, împreună cu omul acela, m-am înfuriat. I-am spus că, întru cât mă
priveşte pe mine, poate să se ducă şi dracului, căci nu mă interesează. I-am spus că nu va mai primi ştiri de la mine decât prin intermediul avocatului meu. Dar la ce pot să folosească toate acestea? Eu nu vreau deloc să se ducă
dracului, vreau să rămână cu mine. Acum nu mai sunt supărat, ci deznădăjduit. Mi-am călcat peste mândria de altădată. La ce-ţi poate folosi mândria şi perseverarea în hotărârile luate la început, când acestea te fac să
te simţi nenorocit? I-am scris şi i-am spus că doresc să se întoarcă la mine şi că voi fi mulţumit şi recunoscător dacă se va întoarce.
— Şi ce ţi-a răspuns? întrebai eu.