Mă uitai la ceas şi văzui că e şase fără douăzeci. Mă hotărâi să-i aştept, până se vor întoarce. Dacă nu se vor întoarce până într-un ceas, voi pleca, lăsându-le un bilet în care-i voi pofti să vină la noi.
Cele două camere din apartamentul lui Kingham erau mici, dar monstruos de înalte şi odinioară fuseseră o singură cameră de proporţii clasice. Un perete de paiantă despărţea cele două camere una de alta, tăind în două părţi asimetrice graţiosul desen care ornase la început tavanul. O
fereastră înaltă, cu totul disproporţionată faţă de peretele în care era întâmplător tăiată, lumina amândouă camerele — pe cea mai mare cu totul necorespunzător, iar pe cea mai mică excesiv de puternic. Kingham îşi avea cărţile şi biroul în camera cea mai mică şi mai luminoasă. După ce am intrat, m-am uitat la rafturile cu cărţi şi scoţând două volume diferite am apropiat un scaun de fereastră şi m-am aşezat să citesc.
„Eu nu pot să suport, citii eu (deschisesem un volum din propriile opere ale lui Kingham) pe acei profeţi caraghioşi şi vânturători de utopii care ne oferă perspectiva eternei fericiri. Nu pot să-i suport. Sunt oare atât de tâmpiţi încât nu sunt în stare să-şi dea seama de propria lor prostie? Nu pot înţelege că dacă fericirea ar fi continuă şi prosperitatea ar fi universală
fericirea ar înceta să mai fie fericire şi bunăstarea bunăstare şi că ar deveni un fel de plictiseală, ceva obişnuit, cum e pâinea de toate zilele, treburile de toate zilele, ziarul de fiecare zi, un fel de Daily Mail? Nu sunt oare în stare să
înţeleagă că dacă în lume totul ar fi de culoare verde-vegetal noi am uita cu totul ce înseamnă verdele-vegetal? „Măgari, maimuţe şi câini!" (Slavă
Domnului, nici Milton nu putea suporta cu uşurinţă pe cei proşti. Satan —
portretul artistului). Măgari, maimuţe şi câini! Sunt oare atât de proşti încât nu pot să-şi dea seama că pentru a cunoaşte fericirea şi virtutea, oamenii trebuie să ştie, înainte de toate, ce este durerea şi păcatul? Utopia pe care v-o ofer eu este o lume în care fericirea şi nenorocirea sunt mult mai intense, unde ele se alternează mult mai repede şi mai violent decât aici în lumea noastră. O lume în care bărbaţii şi femeile sunt dotaţi cu o sensibilitate mai puternică decât sensibilitatea noastră modernă, de o conştiinţă mult mai acută şi mai multiplă decât conştiinţa noastră modernă şi unde vor putea cunoaşte plăceri nemăsurate, cruzimile şi primejdiile lumii antice, cu toate reticenţele şi remuşcările creştinismului, cu toate extazele şi toate spaimele groazei. Aceasta este utopia pe care v-o ofer eu — nu un sanatoriu sterilizat, cu gimnastică suedeză în fiecare dimineaţă, cu bucătărie vegetariană şi muzică din clasici, prin telegrafie fără fir, băi caste de soare, pentru ambele sexe, şi dragoste raţională gratuită, între cearceafuri antiseptice. Măgari, maimuţe şi câini!".
În timp ce întorceam paginile cărţii ca să caut un pasaj mai interesant, mă gândeam că totuşi se poate spune ceva în favoarea lui Kingham: cel puţin că nu este un simplu teoretician care să jongleze cu formule academice. Kingham făcea exact ceea ce predica. Kingham îşi definise utopia şi-şi dădea toată silinţa să o pună şi în practică — cu ajutorul lui Grace.
„Făgăduieli de castitate", aceasta fu fraza care-mi atrase atenţia,
„făgăduielile de castitate se fac de obicei cu glasul rece plin de dezgust şi remuşcările ce urmează după un exces. Cel care face un astfel de jurământ îşi închipuie că această făgăduială va fi un lanţ care va încătuşa pornirile trupului şi pe care nimic nu-l va putea rupe. Dar se înşeală, făgăduiala nu este un lanţ, ci o simplă frânghie de cânepă. Cât timp sângele este rece, frânghia ţine. Dar când sângele, o dată cu trezirea poftelor, începe să
clocotească, sângele se încinge, flăcările răzbesc în afară şi aprind frânghia
— această legătură inflamabilă despre care cel ce şi-a impus-o şi-a închipuit că este de oţel — şi pe urmă poftele încep să se dezlănţuiască în libertate.
După ce ajunge din nou la saturaţie, urmează iarăşi răceala, dezgustul, remuşcările, de astă dată însă mult mai acute decât înainte şi o dată cu ele repetarea jurămintelor stygiene. Situaţia se desfăşoară aşa înainte, alternându-se ca zilele săptămânii, ca vara şi iarna, între anotimpuri. Vei zice că toate acestea sunt deşertăciune, sărăcia duhului. Eu nu sunt de aceeaşi părere. Toate aceste jurăminte, aceste remuşcări şi sentimentele adânc înrădăcinate — din care emană sentimentul că plăcerile simţurilor sunt ceva condamnabil — intensifică plăcerea la maxim, multiplică emoţiile pe care le provoacă, dând loc unui zbucium şi unei tragedii a spiritului, care merg paralel cu plăcerile trupului".
Citisem mai de mult aceste eseuri abreviante sau maxime dezvoltate (nu mai ştiu nici eu cum să le zic, Kingham le intitulase simple "Noţiuni"), le citisem mai de mult şi violenţa, ciudăţenia şi îngrozitoarea lor sinceritate îmi făcuseră întotdeauna plăcere. De astă dată însă îmi făcea impresia că le înţeleg mai bine decât până acum. Amănuntele privitoare la relaţiile dintre Kingham şi Grace, pe care le cunoşteam, parcă le elucidau pentru a le putea înţelege mai bine, iar afirmaţiile acestea aruncau la rândul lor o lumină
asupra lui Kingham şi a relaţiilor lui cu Grace. De pildă, iată o propoziţie relativă la dragoste: „Orice dragoste este în esenţă un fel de răzbunare, bărbatul se răzbună împotriva femeii care l-a captat şi l-a umilit, femeia se răzbună împotriva bărbatului care a înfrânt sfiala şi ezitarea ei şi care a îndrăznit să o convertească, făcând-o din personalitatea ce a fost o simplă
membră şi mamă a speciilor". Acum toate aceste afirmaţii mi se păreau pline de semnificaţie. Îmi aduc aminte şi de câteva cuvinte în legătură cu păcatul săvârşit împotriva Duhului Sfânt: „Numai cei care cunosc Duhul Sfânt sunt ispitiţi să păcătuiască împotriva lui sau, mai bine zis, au posibilitatea să
păcătuiască. Nu s-ar putea să cheltuieşti talentul, înainte de a-l avea. Nu s-ar putea să faci o faptă rea, o faptă prostească sau inutilă, fără să ştii dinainte ce este fapta bună, fapta cumpănită şi vrednică de a fi făcută. Ispita începe o dată cu cunoştinţa şi creşte la pas cu ea. Un bărbat ştie că are un suflet care trebuie salvat şi că sufletul acesta este preţios, dar tocmai din cauza aceasta îşi petrece timpul în aşa fel încât ar fi peste putinţă să nu şi-l piardă. Dumneata, cititorule, conchidea în mod caracteristic alineatul, care nu ai nici un suflet de salvat, probabil nu vei reuşi să înţelegi despre ce vorbesc eu acum".
Mă gâmdeam tocmai la cuvintele acestea, în lumina faptelor recente care mă ajutaseră să-l cunosc pe Kingham mai bine decât înainte, când meditaţiile acestea ale mele fură întrerupte de însuşi glasul lui Kingham.
— La ce bun să mai stăruim, spunea el. Tu nu înţelegi? Glasul răsuna din ce în ce mai puternic, după ce uşa camerei de alături se deschise şi el intră împreună cu cel care-l însoţea. Paşii lor răsunau pe palierul fără covor.
Ce te determină să continui în felul acesta? Glasul lui părea plictisit, ca atunci când te saturi de a mai discuta cu cineva şi nu mai doreşti decât să fii lăsat în pace. De ce?
— Din cauză că eu te iubesc. Era glasul lui Grace şi mi se păru stins şi chinuit. Îmi făcea impresia că exprimă un fel de durere voită.
— O, ştiu, ştiu, răspunse Kingham pe un ton care părea sugrumat de oboseală şi oftă zgomotos. Dacă ai şti tu cât sunt de sătul de târguielile şi discuţiile acestea. Glasul lui mi se păru aproape patetic, părea că te imploră
să ai milă de el, să faci tot posibilul ca să nu-i mai sporeşti suferinţa. După