tonul cu care vorbea, îţi făcea impresia că el ar fi victima persecutată de Grace care este o femeie fără suflet. În realitate, aceasta era imaginea pe care şi-o făcea acum despre sine, căci după cât bănuiam ajunsese la acea fază
finală care era inevitabilă pentru toate pasiunile lui — faza de saturaţie a emoţiilor. Sorbise până în fund paharul pasiunilor violente, farmecul se terminase şi orgia nu mai avea nici o putere asupra lui. Nu dorea altceva decât să poată trăi în linişte şi sobru. Grace însă se ţinea de el şi-i cerea să
continue orgia. O orgie de sânge rece — ce oroare. Pentru un bărbat ajuns la sobrietate, datorită saturaţiei depline, ideea aceasta era ceva dezgustător, ceva care te face să te cutremuri. Nu e deci de mirare că-i răspunse pe un ton plângător: Ţi-am mai spus, continuă el, că sunt hotărât. Definitiv. O
dată pentru totdeauna.
— Vorbeşti serios? Eşti hotărât să pleci?
— Foarte serios, răspunse Kingham.
— Atunci poţi considera că ce ţi-am spus eu este tot atât de serios ripostă glasul chinuit şi stins al lui Grace: Definitiv. Dacă pleci, eu mă voi sinucide.
Prima mişcare pe care am făcut-o, în clipa când am auzit glasul lui Kingham, a fost — numai Dumnezeu ştie de ce — să mă ascund. M-am sim-
ţit dintr-o dată surprins de gândul că m-am făcut vinovat de ceva şi am fost cutremurat de aceeaşi teamă ca un copil de şcoală când vede că va fi prins.
Inima începuse să-mi bată violent şi, sărind în picioare, mă uitai în jurul meu, ca să descopăr o ascunzătoare. Dar după câteva clipe, am început să
mă liniştesc. Mi-am adus aminte că eu nu mai sunt un copil de şcoală care ar putea fi prins comiţând o greşeală şi pe urmă bătut, că eu venisem aici pentru a-i invita pe Kingham şi Grace la noi la masă şi că, departe de a mă
ascunde, va trebui tocmai dimpotrivă să le dau de ştire că sunt aproape. În timpul acesta replicile se succedau una după alta, în altercaţia lor surdă.
Începui să-mi dau seama că s-au angajat într-o discuţie groaznică şi mortală, aşa că ezitai să-i întrerup. În clocotul unei erupţii violente de emoţii, nu ai niciodată curajul să te amesteci. Să apari, fără să fii invitat, îmbrăcat şi cu platoşa indiferenţei cotidiene, în faţa unor suflete despuiate şi fremătând de pasiune, este o faptă insultătoare şi oarecum o necuviinţă.
Aici, evident, nu putea fi vorba de o discuţie vulgară care, cu puţin tact, s-ar fi putut evita, eventual cu un zâmbet sau un duş căldicel de banalităţi.
Probabil era o discuţie gravă şi chinuitoare, care ar fi trebuit înlăturată cu orice preţ. Mă gândeam ce să fac. Ar fi oare bine să intervin între ei?
Cunoscându-l pe Kingham, îmi închipuiam că această intervenţie ar putea cel mult să înrăutăţească situaţia. Deci, în loc să-l fac să se ruşineze de atitudinea lui, puteam cel mult să provoc o avalanşă şi mai puternică de violenţe. Ca să meargă înainte cu o scenă intimă de emoţii, de faţă cu o terţă
persoană, ar fi fost o necuviinţă. Kingham, îmi ziceam eu, va fi probabil foarte mulţumit să poată agrava şi complica această scenă, introducând într-însa acest nou element de ultragiu spiritual. Am stat şi m-am gândit ce să fac. Să intru, cu riscul de a agrava situaţia? Sau să stau acolo unde eram, cu riscul de a fi descoperit, la jumătate de ceas după aceea, şi obligat să-i explic cum am ajuns în apartamentul lui? Mai ezitam încă, în momentul când din camera de alături auzii glasul stins şi stăruitor al lui Grace care spunea:
— Dacă pleci, mă voi sinucide.
— Nu, dimpotrivă, răspunse Kingham. Te asigur că nu te vei sinucide.
Plictiseala tonului cu care vorbea mi se păru nuanţată de oarecare ironie.
Căutam să-mi imaginez excesul de durere pe care l-ar improviza Kingham, dacă aş încerca să intervin într-o scenă atât de dramatică, aşa că
mă hotărâi să nu mă amestec — în orice caz nu imediat. Am traversat camera, umblând pe vârful picioarelor şi m-am aşezat într-un loc unde ar fi fost peste putinţă să mă poată vedea prim uşa întredeschisă.
— Această mică farsă am jucat-o şi eu, continuă Kingham. Chiar de zeci de ori. Da, şi de fiecare dată căutam să mă conving pe mine însumi că
fapta mea este o scenă de tragedie reală.
Chiar fără intervenţia mea, ironia lui mi se părea destul de brutală.
— Mă voi sinucide, repetă Grace cu încăpăţânare.
— Dar după cum vezi, continuă Kingham, mai sunt şi astăzi în viaţă. Îm glasul lui se simţea o vioiciune nouă: Mereu în viaţă şi perfect intact. Cia-nura de potasiu s-a dovedit de fiecare dată că n-a fost altceva decât migdale glasate, iar cu revolverul ori de câte ori încercam să-l ridic, pentru a trage în cap, se întâmpla întotdeauna să trag de pe lături, sfârşi el şi începu să râdă
de această glumă.
— De ce continui să vorbeşti în felul acesta? îl întrebă Grace ostenită de discuţie. — În felul acesta stupid şi plin de cruzime?
— Eu n-am decât să vorbesc, răspunse Kingham, căci în realitate tu eşti cea care va avea cuvântul din urmă. M-ai distrus, m-ai otrăvit, mi-ai înveninat sângele. Şi la urmă tot tu te plângi, din cauză că eu vorbesc.
Făcu o pauză, ca şi când ar fi aşteptat să-i răspundă ceva, dar Grace nu zise nimic. Spusese de atâtea ori ceea ce ar fi avut de spus: „te iubesc", dar el interpretase greşit aceste cuvinte, în mod constant şi cu răutate, aşa că
probabil acuma i se părea că ar fi o risipă de energie să i le mai repete.
— Evident, este destul de neplăcut să pierzi o victimă, continuă
Kingham tot atât de ironic. Dar cred că nu-mi vei cere să admit că ar fi tocmai atât de neplăcut, încât să trebuiască să te sinucizi. Haide-haide, dragă Grace. Atitudinea ta este exagerată.
— Eu nu-ţi cer să crezi nimic, ripostă Grace. Îţi spun ce am de gând şi cu asta s-a terminat. Sânt sătulă.
După scârţâitul arcurilor, în camera de alături, îmi dădui seama că s-a aşezat pe canapea. Pe urmă se făcu tăcere.
— Tot aşa şi eu, declară Kingham într-un târziu. Sunt obosit de moarte.
Glasul lui răsuna fără nici o energie, fără nuanţări şi fără viaţă. De alături arcurile canapelei se auziră din nou: probabil se aşezase şi el pe canapea.
Ascultă draga mea, adăugă el, pentru dumnezeu, să încercăm să ne venim în fire. Apelul lui Kingham mi se părea neobişnuit de stăruitor şi-mi veni să
zâmbesc. Îmi pare rău că ţi-am vorbit adineaori în felul acela. Am făcut o prostie şi eram supărat. Şi tu ştii că vorba aduce vorbă, pe urmă te laşi dus.
N-am avut intenţia să te jignesc. Hai să vorbim liniştiţi. La ce să începem discuţii fără nici un folos? Situaţia este inevitabilă, fatală. E trist să faci această constatare, dar să încercăm să privim situaţia din partea ei favorabilă, fără să o mai înrăim.
Ascultam mirat cum Kingham depăna firul acestor platitudini pe un ton de plictiseală şi epuizare.
O epuizare care te făcea să crezi că se simte plictisit de moarte de propriile lui cuvinte. O, dacă ar putea scăpa, dacă ar putea deveni liber, dacă ar putea pleca, să n-o mai vadă niciodată. Căutam să-mi imaginez gândurile şi dorinţele ce-l preocupau în această clipă pe Kingham.
În timpul oricărei intimităţi amoroase există şi momente când astfel de gânduri pot trece prin mintea vreunuia dintre amanţi, când dragostea începe să devină plictiseală şi te dezgustă, aşa că singura dorinţă pe care o mai simţi în tine este dorinţa de a rămâne singur. Cei mai mulţi dintre amanţi reuşesc să treacă peste această fază de plictiseală, datorită faptului că nu admit ca gândurile lor să stăruie asupra ei. Sentimentele şi dorinţele cărora nu le dai nici o atenţie se sting foarte curând de inaniţie, din cauză că