poată ajunge până la ea. Când într-un târziu reuşi să audă cuvintele mele —
să le audă cu spiritul ei care rătăcea foarte departe — clătină din cap şi buzele-i făcură o mişcare, ca şi când ar fi vrut să răspundă, „nu".
Am apucat-o de braţ şi am depărtat-o de fereastră.
— Trebuie să vii, repetai eu.
Glasul meu păru că de astă dată ajunge mult mai repede până la ea, dar, imediat după aceea, o văzui că începe dim nou să clatine din cap.
— Trebuie să vii, repetai eu încă o dată. Am auzit tot ce aţi vorbit, înţelegi? Te voi determina să vii cu mine.
— Ai auzit? se miră ea şi se uită la mine.
Dădui din cap, fără să-i mai răspund. Mă plecai şi ridicai pălăriuţa ei mică în formă de cască pe care o aruncase jos în faţa divanului şi i-o întinsei.
Cu o mişcare automată se întoarse spre oglinda opacă, veneţiană, atârnată
deasupra căminului, şi începu să şi-o potrivească pe cap, o şuviţă de păr îi atârna pe tâmple, dar o aşeză cu multă grijă sub marginea pălăriei.
— Ei, acum haide să plecăm, stăruii eu şi, luând-o la braţ, o scosei din apartament, coborâi scara întunecată şi ieşirăm în stradă.
În timp ce ne îndreptam spre Holborn, în căutarea unei maşini, încercai să leg o conversaţie. Îmi aduc aminte că am vorbit despre avantajele autobuzelor faţă de trenul subteran, despre anticari şi despre pisici. Grace nu spunea nimic. Mergea alături de mine, de parcă ar fi umblat prin somn.
Uitându-mă la chipul ei încremenit de deznădejde — obrazul unui copil care a trecut printr-o suferinţă mai presus de puterile lui — mă simţii copleşit de milă şi remuşcări. Mi se părea că, dintr-un anumit punct de vedere, ar fi vina mea şi că ar fi o lipsă de sensibilitate şi de omenie din partea mea dacă nu m-aş simţi tot atât de nenorocit ca şi ea. Mi se părea, cum mi se întâmplase de multe ori când mă găseam în prezenţa unor oameni bolnavi sau a celor care duc o viaţă de chinuitoare sărăcie, fără nici o nădejde de îndreptare, că ar trebui să-i cer iertare. Mi se părea că ar trebui să-i cer iertare, din cauză că trăiam fericit împreună cu soţia mea, din cauză că eram sănătos, că starea mea materială era destul de înfloritoare şi că eram mulţumit. Cine are dreptul să fie fericit în prezenţa celor care se zbat în nenorocire, să se bucure de viaţă în faţa celor care sunt gata să se lepede de ea? Avem noi oare acest drept?
— La Londra, numărul pisicilor, zisei eu, trebuie să fie aproape tot atât de mare ca şi al oamenilor.
— Cred că ai dreptate, şopti Grace după o bucată de timp tocmai de ajuns pentru ca ecoul cuvintelor mele să poată trece peste prăpăstiile de tăceri ce ne despărţeau unul de altul şi să fie auzit de ea. Vorbea cu mare greutate şi glasul aproape nu i se mai auzea.
— Cred că sunt milioane de pisici, continuai eu.
În clipa aceea avui marele noroc să dau cu ochii de o maşină. În drumul spre casa noastră din Kensington, îi povestii despre vacanţa petrecută în Italia. Totuşi am crezut că nu este necesar să-i vorbesc şi despre întâlnirea noastră cu Peddley în gara Modena.
După ce ajunsei acasă, îi spusei Catherinei în câteva cuvinte tot ce s-a întâmplat şi după ce-i dădui pe Grace în grijă trecui în camera mea de lucru.
Trebuie să admit că m-am simţit foarte mulţumit şi egoist de recunoscător din cauză că mă vedeam din nou singur, în camera mea, în tovărăşia cărţilor mele şi a pianului. Era acelaşi sentiment de mulţumire ca într-o zi de sâmbătă, când vezi că poţi pleca din oraş, din cartierele sordide şi suprapopulate, ca să evadezi spre o căsuţă de ţară, unde te aşteaptă o grădină umbrită şi unde poţi uita că mai există şi alte fiinţe omeneşti, afară
de tine şi de prietenii tăi veseli şi culţi, şi că nouăzeci la sută dintre aceştia sunt condamnaţi să trăiască în mizerie. Mă aşezai la pian şi începui să cânt Arietta de Beethoven, Op. 111.
Cântam foarte prost, din cauză că, într-o anumită măsură, gândurile mele erau preocupate de altceva, nu de muzică. Mă gândeam ce se va alege acum de Grace? Ce va face fără Rodney şi fără Kingham? Ce va deveni de aici înainte? Întrebarea aceasta se punea cu toată stăruinţa.
Apoi, cu totul pe neaşteptate, pagina de note tipărite pe care o aveam în faţă îmi dădu răspunsul sibilic la întrebarea pe care mi-o pusesem: Da capo. Hieroglifele acestea mă trimiteau înapoi, la începutul bucăţii pe care o cântasem. Da capo. La urma urmelor, era de la sine înţeles. Da capo. John Peddley, copiii, casa, existenţa stearpă a omului care este incapabil să
trăiască fără să se sprijine pe cineva. Urmă apoi un alt critic muzical, un alter ego — introducerea temei noi. Tema a doua, scherzando, un alt Rodney. Sau molto agitato care echivala cu Kingham. Şi imediat după aceea, când agitaţia a reuşit să se agite până la maximul dincolo de care urmează
tăcerile, vine din nou da capo, spre Peddley, spre casă, copii şi spre viaţa stearpă şi fără nici un fel de sprijin.
Valurile minunii săvârşite de Ariette se revărsau în undele de armonie ce tremurau sub degetele mele. Cât de bine ar fi dacă muzica destinelor noastre s-ar putea asemăna cu aceasta!
-----------------------
Document Outline
ALDOUS HUXLEY
��