Patul scîrţîi, se auzi un lipăit de picioare desculţe pe duşumea şi cînd să pun mîna pe clanţa uşii era lîngă mine, trăgîndu-mă înapoi de braţ.
— John, îmi pare rău, te rog să mă ierţi. Voi face tot ce-mi ceri. Tot... Privirea îi era în întregime de cîine supus, neavînd nici o urmă seducă-
toare. I-am poruncit să meargă înapoi în pat spunîndu-i că dacă se cuminţea puteam fi mai îngăduitor. Altminteri... şi lăsînd ameninţarea nerostită
am plecat. Am mers mai întîi în camera mea să-mi spăl rujul de pe faţă, apoi m-am reîntors pe coridor spre scări îndreptîndu-mă spre bibliotecă. Pe palier, la capătul de sus al treptelor, aproape m-am ciocnit de Henry, care ieşea din pasajul ce ducea în aripa casei locuită de el.
— Aţi aflat ceva nou? am început eu. Dar apoi i-am văzut faţa şi m-am îngrozit. Cu cinci minute înainte, spunea vesel ghicitori. Acum era un om bătrîn, palid ca un cadavru, fără a avea însă liniş-
tea întipărită pe cadavre; căci în ochi şi în jurul gurii avea o expresie de suferinţă insuportabilă.
— S-a întîmplat ceva? l-am întrebat nerăbdător.
Clătină din cap. — Sînteţi sigur? am insistat.
— Am vorbit cu Katy la telefon, spuse într-un tîrziu cu o voce impersonală. Nu vine acasă.
L-am întrebat dacă bătrîna doamnă se simţea iarăşi rău.
—
Asta-i motivarea, spuse el cu amărăciune, după
care se întoarse şi merse înapoi în direcţia din care venise.
64
_— L-am urmat îngrijorat. îmi aduc aminte că era pasaj la capătul căruia exista o baie, iar pe tînga mai era o uşă ce dădea în dormitorul maestrului. Nu mai fusesem în acea cameră, şi am avut un şoc de surprindere şi uimire cînd m-am aflat faţă în faţă cu extraordinarul pat al soţilor Maartens. Era un pat de epocă americană timpurie, dar de asemenea proporţii gigantice, încît m-am pomenit gîndindu-mă la asasinate de preşedinţi şi funeralii de stat. Bineînţeles că în mintea lui Henry asocierea de idei trebuie să fi fost întrucîtva diferită. Ceea ce eu luam drept catafalc era patul său matrimonial. Telefonul care tocmai îl condamnase la o altă perioadă de singurătate stătea alături de simbolul şi scena fericirii sale conjugale. Nu, cuvîntul e greşit, adăugă Rivers în treacăt, „conjugal" implică reciprocitate între două persoane adulte. Dar pentru Henry, Katy nu era o persoană; îi era hrana, îi era organul vital al propriului corp. Fără ea se simţea ca un animal lipsit de hrană, ca un bolnav de icter, zbătîndu-se să trăiască fără ficat. Viaţa era o agonie.
— Ar fi mai bine să vă culcaţi puţin, am spus cu tonul linguşitor ce-l adopţi automat cînd vorbeşti unui bolnav. Am făcut un gest în direcţia patului.
De astă dată reacţia lui a semănat cu ceea ce se întîmplă cînd strănuţi în timp ce traversezi un ver-sant acoperit cu zăpadă proaspăt căzută — şi ce avalanşă! Nu albă şi pură, ci o prăvălire fierbinte şi fremătîndă de bălegar. Răspîndea duhoare, te sufoca, te copleşea. Din paradisul de prostie al inocenţei mele prelungite şi cu totul de neiertat, ascul-tam, uluit şi îngrozit, ce-mi spunea.
65
5 ~ Geniul şi zeiţa
—
E clar, e cum nu se poate mai clar, repeta el într-una. Absenţa lui Katy se explica clar prin faptul că nu voia să vină acasă. Era clar că găsise alt bărbat. Şi mai era clar că acest bărbat era noul doctor. Doctorii sînt buni amanţi notorii. Se pricep la fiziologie, ştiu totul despre sistemul nervos autonom.
In locul groazei în mintea mea apăru indignarea.
Ce îndrăznea el să spună despre Katy a mea, despre fiinţa asta care era mai mult decît o femeie, care nu putea fi decît tot atît de pură şi de perfectă ca pasiunea mea aproape religioasă?
—
Insinuările sînt serioase, am început. . . Dar Henry nu insinua, ci afirma categoric. Katy îl în-
şela cu parvenitul ăla tînăr de la Johns Hopkins.
I-am spus că ceea ce afirma era o nebunie, dar mi-a replicat că nu cunoşteam viaţa sexuală. Era trist, dar adevărat. Am încercat să schimb subiectul.
Nu era vorba de relaţii sexuale, ci de nefrită, de o mamă care avea nevoie de îngrijirea fiicei sale. Dar Henry nici nu voia să audă. Tot ceea ce voia era să
se autotortureze. Şi dacă mă întrebi de ce voia să
se autotortureze, tot ce-ţi pot răspunde este că era deja în agonie. El era jumătatea mai slabă, mai dependentă din simbiotica asociaţie care (după cum credea el) pierise brusc. Era o operaţie chirurgicală
fără anestezice. Întoarcerea lui Katy ar fi oprit durerea şi ar fi vindecat de îndată rana. Dar Katy nu se întorcea. De aceea (admiră te rog logica) Henry considera necesar să-şi sporească suferinţa cît putea mai mult. Şi cel mai eficient mod în care putea face acest lucru era să-şi exprime tot necazul în cuvinte tăioase. Să vorbească
într-una — bineînţeles, neadresîndu-mi-se mie, nici 66
măcar mie, ci doar lui însuşi (şi asta era esenţial dacă vroia să sufere) în prezenţa mea. Rolul ce jni-era atribuit nu era acela de actor-personaj menit să încurajeze, nici măcar cel de personaj secundar servind drept confident sau comisionar. Nu, eu eram pur şi simplu un om din afară, fără nume şi fără
chip, a cărui îndatorire era să-i furnizeze eroului scuza esenţială de a fi gîndit cu glas tare, şi care acum, fiind de faţă, conferea monologului auzit o monstruozitate, o obscenitate fără margini, ce n-ar fi existat dacă vorbitorul ar fi fost singur. Autoac-tivîndu-se, avalanşa de bălegar cîştiga în intensita-te. De la trădarea lui Katy trecu la alegerea făcută
(şi aici era lovitura cea mai dură) — aceea a unui tînăr. Mai tînăr şi tocmai de aceea, mai viril şi mai insaţiabil (ca să nu mai pomenim că, doctor fiind, se pricepea la fiziologie şi la sistemul nervos autonom). Persoana, profesionistul, devotatul tămăduitor — toate dispăruseră; şi tot aşa implicit, dispăru Katy. Nu mai rămăsese nimic decît o pereche de funcţii sexuale exploatîndu-se reciproc cu frenezie în vid. Că se putea gîndi în termenii aceia la Katy şi la ipoteticul ei amant era o dovadă, aşa cum în-cepeam vag să înţeleg, că se gîndea în acelaşi fel şi la sine. După cum ţi-am spus, Henry era debil fizic şi debilii fizici, aşa cum ai putut observa în atîtea rînduri, pot fi cuprinşi de ardoare pînă la frenezie. Nu, nu-i cuvîntul exact. Frenezia e oarbă; în timp ce amanţii de felul lui Henry nu-şi pierd capul niciodată. îl au oricît de departe ar ajunge; îl au pentru a putea fi pe deplin conştienţi, bucu-rmdu-se pe ascuns de propria lor alienare ca şi de cea a partenerului. Acesta era de fapt singurul lucru, in afara laboratorului şi a bibliotecii, de care Henry catadicsea să fie conştient. Cei mai mulţi oameni locuiesc într-un univers asemănător cu ceea ce fran-cezii denumesc cafe au lait1 — jumătate lapte smîn-tînit şi jumătate cicoare stătută, jumătate realitate psiho-fizică şi jumătate vorbire convenţională. Universul lui Henry era modelat ca un whisky cu sifon.
Un amestec în care păhărelul de experienţă imediată, în cea mai mare parte sexuală, se pierdea complet într-un sfert de litru din cele mai spumoase idei filozofice şi ştiinţifice. Debilii fizici sînt arareori buni la amestecuri. Sînt mult prea preocupaţi de ideile lor, de senzualitatea lor, de crizele lor psiho-somatice ca să mai poată acorda vreun interes altor oameni — chiar dacă e vorba de soţii sau copii. Ei trăiesc într-o stare de cea mai profundă ignoranţă
voluntară, neştiind nimic despre nimeni, dar abun-dînd în idei preconcepute despre orice. Să luăm, de exemplu, educaţia copiilor. Henry putea vorbi despre ea ca un specialist în materie. îl citise pe Piaget2, îl citise pe Dewey3, o citise pe Montessori4, citise totul despre psihanaliză. Toate erau acolo în dasorul său cerebral, clasificate şi categorisite, oricînd la îndemînă. Dar cînd era pus în situaţia de a face ceva pentru Ruth şi Timmy, fie că era in-competent pînă la neputinţă, fie, cel mai adesea, dispărea din scenă. Căci, de bună seamă, îl plictiseau. Toţi copiii îl plictiseau. Aceeaşi stare i-o in-1