Cafea cu lapte (fr.).
2
Jean Piaget (n. 1896), psiholog si educator francez.
3 John Dewey (1859—1952), filozof american, creator al aşa-zisei doctrine instrumentaliste, nouă variantă a pragmatismului clasic.
4 Măria Montessari (1870—1952), educator şi medic italian.
68
I
spira covîrşitoarea majoritate a adulţilor. Şi cum putea fi altfel?
Ideile lor — copilării, lectura lor — ca şi inexistentă. Ce aveau ei de oferit? Doar sentimentele şi viata lor morală, doar înţelepciunea lor ocazională
si mai frecvent, patetica lor lipsă de înţelepciune, într-un cuvînt, doar omenia lor. Iar bietul Henry era congenital incapabil de a manifesta vreun interes faţă de omenie. Intre lumea teoriei cuantice si epistemologie la un capăt al spectrului, şi cea a sexului şi durerii la celălalt, exista un fel de purga-toriu populat doar de fantome. Şi aproximativ şaptezeci şi cinci la sută din propria lui fiinţă se găsea între fantome. Căci era tot atît de puţin conştient de propria sa omenie ca şi de a altora. Cît despre ideile şi senzaţiile sale — da, despre acelea ştia tot.
Dar cine era omul care avea şi idei, şi senzaţii?
Care sra raportul dintre acest om şi lucrurile şi oamenii din jur? Şi, mai presus de orice, cum se cuvenea să fie el raportat la oameni şi lucruri? Mă
îndoiesc că lui Henry i-ar fi trecut vreodată prin minte să-şi pună astfel de întrebări. în orice caz, nu şi le-a pus cu această ocazie. Monologul său nu era lupta agonică a unui soţ zbătîndu-se între dragoste şi suspiciune. Acesta ar fi fost un răspuns pe deplin uman la provocarea unei situaţii cu totul umane — şi, ca atare, nu putea niciodată apărea în prezenţa unui ascultător atît de necopt şi de neştiu-tor, atît de incapabil să acorde ajutorul înţelegerii, cum era tînărul Rivers de acum treizeci de ani. Nu, reacţia lui era în esenţă o reacţie mai puţin decît umană; şi unul dintre elementele caracterului ei sub-uman era faptul, injurios la culme şi complet lipsit de sens, că reacţia avea loc în prezenţa unuia 69
care nu era nici prieten intim, nici consilier profesionist, ci doar un tînăr necioplit, de provenienţă
prea pioasă, şi a unei perechi de urechi receptive dar îngrozite. Sărmanele urechi! Murdăria ştiinţifică
exprimată lucid şi bogat documentată se scurgea în ele cu prisosinţă. Burton1 şi Havelock Ellis2, Krafft-Ebing3 şi neasemuiţii Ploss şi Bartles — la fel ca Piaget şi John Dewey, erau cu toţii acolo în cla-sorul din mintea lui Henry, accesibili pînă în cele mai mici detalii. Şi în acest caz, era evident, Henry nu se mulţumise să rămînă expert în teorie. Prac-ticase ceea ce propovăduia, acţionase sistematic bazat pe cunoştinţele sale teoretice. Cît de dificil este în zilele noastre, cînd discutăm despre orga-nisme în timp ce servim supa şi de flagelări cînd ajungem la îngheţată, cît de extraordinar de dificil îţi este să-ţi reaminteşti puterea acelor lucruri so-cotite pe atunci tabu, profunzimea tăcerii care le înconjura. în ceea ce mă privea, tot ce spunea Henry — tehnicile de a face dragoste, antropologia căsătoriei, statisticile de satisfacere sexuală -—• erau revelaţii de abis. Era genul de lucruri pe care lumea bună nu le menţiona şi, îmi imaginam eu, nici nu le ştia; genul de lucruri ce puteau fi discutate şi înţelese doar în bordeluri, la orgiile oamenilor bo-gaţi, în Montmartre, Chinatown şi Cartierul francez. Şi totuşi, aceste orori îmi erau turnate în urechi de omul pe care îl respectam mai mult decît pe oricare altul, omul care, în intelect şi intuiţie ştiin-1
Sir Richard Fnancas Burton (1821—1890), exnloorator, scriitor şi lingvist englez.
2
Havelock Ellis (1859—1939), psiholog şi medic englez.
3 Richard von Krafft-Ebing (1840—1902), renumit neurolog german.
70
t'fică îi întrecea pe toţi cîţi îi cunoscusem vreodată.
Tar el îşi rostea ororile tocmai in legătură cu femeia ne care o iubeam aşa cum Dante o iubise pe Beatrice, asa cum Petrarca o venerase pe Laura. Afirma, ca si cum acesta ar fi fost cel mai evident lucru din lume, că Beatrice avea apetituri greu de potolit, că
Laura şi-a călcat jurămîntul de căsătorie de dragul acelui fel de senzaţii fizice pe care orice animal vigu-ros, cu o bună cunoaştere a sistemului nervos autonom, poate să le evoce cu atîta uşurinţă. Şi chiar dacă n-ar fi acuzat-o pe Katy de infidelitate, tot aş
fi rămas consternat de ceea ce spunea. Deoarece spusele sale însemnau implicit că ororile erau atît o parte a căsătoriei, cît şi a adulterului. Cu greu pot spera să înţelegi aşa ceva, adăugă Rivers rîzînd, dar acesta-i adevărul. Pînă în acel moment n-avu-sesem idee de ceea ce se petrece între soţi şi soţii.
Sau poate că aveam o idee, dar întîmplarea făcea să
nu fie corectă. Îmi închipuiam că în afara lumii interlope, oamenii decenţi nu făceau dragoste decît pentru a avea copii — o dată în viaţă în cazul părinţilor mei, de două ori în cazul soţilor Maartens.
Şi acum, iată-l pe Henry şezînd pe marginea catafalcului şi monologînd. Monologînd cu luciditatea geniului, cu elaborarea neinhibată a infantilităţii, despre toate acel stranii şi, pentru mine, îngrozitor de imorale lucruri care se petrecuseră sub baldachinul său funerar. Iar Katy, Katy a mea, îi fusese complice — nu victimă, cum încercam să cred la început, ci complice de bunăvoie, complice entuziast.
Fără îndoială că acest entuziasm îl făcea s-o suspec-teze. Căci dacă senzualitatea însemna atît de mult pentru ea aici, pe catafalcul domestic, trebuia în mod necesar să însemne şi mai mult acolo, în Chicago, 71
unde se afla cu doctorul cel tînăr. Şi deodată, spre stinghereala mea imposibil de redat în cuvinte Henry îşi acoperi faţa şi începu să plîngă în hohote.
Se lăsă tăcerea.
— Ce-ai făcut, l-am întrebat?
•— Ce puteam eu face? Dădu din umeri. Nimic în afară de a scoate cîteva sunete nearticulate de alinare şi de al sfătui să se culce. Mîine îşi va da seama că totul fusese o greşeală enormă. Apoi, pretextînd că îi aduc lapte cald, m-am îndreptat în grabă spre bucătărie. Beulah şedea în balansoarul ei citind o cărticică despre A Doua Venire a lui Mesia. I-am spus că domnul profesor Maartens nu se simţea prea bine. Mă ascultă, încuviinţă din cap cu subînţeles, ca şi cum s-ar fi aşteptat la aşa ceva, apoi închise ochii şi în tăcere, mişcîndu-şi doar buzele, se rugă timp îndelungat. După aceea, oftă şi spuse: „golit, măturat şi împodobit"1. Acelea erau cuvintele ce-i fuseseră hărăzite şi, cu toate că era bizar să spui aşa ceva despre un om care avea mai mult în cap decît şase intelectuali de rînd, cuvintele se dovediră a fi, judecate mai pe îndelete, o descriere exactă a sărmanului Henry. Gol — fără Dumnezeu, cu bărbăţia măturată complet, şi împodobit, ca un pom de Crăciun, cu noţiuni sclipitoare. Şi alţi şapte demoni, mai răi chiar decît prostia şi senti-mentalismul, puseseră stăpînire pe el. Dar între timp laptele aburea. L-am turnat într-un termos şi am mers sus. Cînd am intrat, am crezut pentru un moment că Henry dispăruse. Apoi am auzit o mişcare în dosul catafalcului. în spaţiul liber dintre dra-1 Fragment din versetul 44 al evangheliei după Matei, cap. 12.