,.
72
ria (jg creton a baldachinului şi fereastră, Henry sta în fata US" deschise a unui mic seif aflat în perete şi în mod obişnuit ascuns privirii de un portret care-l acoperea, înfăţişînd-o pe Katy în rochie de mireasă.
— Iată laptele, am început pe un ton de veselie ipocrită. Dar apoi ana observat că obiectul pe care-l scosese din despărţiturile seifului era un revolver.
Inima a încetat să-mi bată. Mi-am amintit deodată
că la miezul nopţii pleca un tren spre Chicago.
Viziuni de titluri ce aveau să apară a treia zi în ziare mi se îngrămădiră în minte. UN RENUMIT
SAVANT ÎŞI ÎMPUŞCA SOŢIA ŞI SE SINUCIDE.
Sau UN LAUREAT AL PREMIULUI NOBEL RE-
ŢINUT PENTRU DUBLU OMOR. Sau MAMÃ A DOI COPII MOARE ÎN CUIBUL ÎNFLÃCÃRAT AL
DRAGOSTEI. Am pus jos termosul şi, adunîndu-mi tot curajul pentru a-l face la nevoie knocked out cu o stingă la bărbie sau un jab scurt şi rapid la plex, m-am îndreptat spre el.
— Dacă nu vă e cu supărare, domnule dr. Maartens, am spus respectuos. N-a fost nici o luptă, nici pe departe ceva care să fie luat drept efort con-
ştient din partea lui în a păstra revolverul. După
cinci secunde, obiectul era la loc sigur în buzunarul meu.
— Mă uitam doar la el, spuse el cu o voce scăzută
şi inexpresivă. Apoi adăugă după o scurtă pauză
— e comic să te gîndeşti la ea.
Şi cînd am întrebat „la ce", mi-a răspuns:
—
La moarte.
Şi aceasta a fost în deplinătatea ei contribuţia marelui om la totalul înţelepciunii umane.
73
Moartea era un lucru comic cînd te gîndeai la ea De aceea nu se gîndea la ea niciodată — exceptînd ocaziile cum era cea de faţă, cînd suferinţa îl făcuse să simtă nevoia sporirii suferinţei. Omor? Sinuci-dere? Aşa ceva nici măcar nu-i trecuse prin minte.
Tot ceea ce pretindea de la instrumentul dătător de moarte era senzaţia unei senzualităţi negative — un memento dureros, în mijlocul celorlalte dureri ce le avea, că într-o bună zi, peste mult timp, va trebui să moară şi el.
— Putem să-l închidem iar? — l-am întrebat, încuviinţă din cap. Pe o măsuţă mică, lîngă pat ză-
ceau obiectele pe care le scosese din seif în timp ce căuta revolverul. Le-am pus la loc — cutia cu bijuteriile lui Katy, o jumătate de duzină de cutii conţinînd medalii de aur conferite marelui om de diverse societăţi de ştiinţe, cîteva plicuri de manila umflate cu hîrtii. Şi la urmă erau cărţile acelea —
toate cele şase volume din Psihologia sexului, un exemplar din Felicia a lui Andreea de Nercia şi o carte anonimă cu ilustraţii, publicată la Bruxelles, intitulată Pensionul Domnişoarei Floggy.
— Cam asta-i, am spus cu tonul cel mai vesel şi mai liniştitor închizînd uşa seifului şi înapoindu-i cheia. Am ridicat portretul şi l-am agăţat din nou în cârligul ce-i era destinat. în dosul satinului alb şi a florii de portocal, în dosul crinilor de madonă
şi a unui chip pe care nici nepriceperea unui pictor de mina a cincea nu îl putuse banaliza, cine ar fi putut întrezări prezenţa acelei comori straniu asor-tate — Felicia şi acţiunile de bancă, domnişoara Floggy şi simbolurile de aur cu care o societate nu prea recunoscătoare îşi răsplăteşte geniile?
74
După o jumătate de oră l-am lăsat şi am mers
"n camera mea — cu ce binecuvîntată senzaţie de evadare; mă eliberasem în fine de un coşmar ce mă apăsa. Dar nici acolo nu eram în deplină siguranţă. Primul lucru pe care l-am zărit, cînd am răsucit comutatorul, a fost un plic prins pe pernă
cu un ac. L-am deschis şi am despăturit două coli de culoare mov. Era un poem de dragoste scris de Ruth. De astă dată „dor" rima cu „dispreţuitor"; Iubirea mărturisită îl determinase pe iubit să de-teste acel ceva al ei sau sînu-i de iubită. Era prea mult pentru o singură seară. Geniul ţinea cărţi pornografice în seif; Beatrice frecventase şcoala domnişoarei Floggy; inocenţa de copil se farda, adresa patetice cuvinte fără noimă bărbaţilor tineri şi, dacă nu mi-aş fi încuiat uşa, în curînd urma prin „dor" şi „arzător" să-şi croiască drum din literatura de prost gust într-o realitate şi mai rea.
A doua zi m-am sculat mai tîrziu, şi cînd am coborît la micul dejun copiii îşi mîncaseră deja jumă-
tate din fulgii de cereale.
—
Pînă la urmă, mama voastră nu vine acasă, i-am anunţat eu. Lui Timmy îi părea într-adevăr rău; dar cu toate că rosti cuvenitele cuvinte de regret, lumina bruscă din ochii lui Ruth o trăda; era încîntată.
Mîndria m-a făcut crud. Am scos poemul din buzunar şi i l-am pus pe faţa de masă lîngă grape-fruit.
—
E mizerabil, i-am spus cu brutalitate. — Apoi, fără să mă uit la ea, am părăsit încăperea şi am urcat din nou scările pentru a vedea ce se întîmplase cu Henry. Avea un curs la ora nouă şi jumă-
tate şi, dacă nu-l sculam, întîrzia. Dar cînd am bă-
75
tut la uşă o voce slăbită mă anunţă că era bolnav Am intrat. Pe catafalc zăcea un om care semăna cu un om mort. I-am luat temperatura. Avea treizeci şi opt cu trei. Ce era de făcut? Am alergat jos în bucătărie să mă consult cu Beulah. Bătrîna oftă si clătină din cap.
—
O să vedeţi c-o face să vină acasă, spuse ea.
Şi-mi istorisi cele întîmplate cu doi ani înainte cînd Katy plecase în Franţa să vadă mormîntul fra-telui ei într-un cimitir de război. Nu era plecată
nici de o lună cînd Henry se îmbolnăvi atît de grav, încît fuseseră nevoiţi să-i telegrafieze chemînd-o acasă. După nouă zile, cînd Katy s-a întors în St. Louis, era aproape mort. A intrat în camera bolnavului şi i-a pus mîna pe frunte.
— Vă rog să mă credeţi, spuse Beulah pe un ton dramatic, a fost la fel ca învierea lui Lazăr. In stră-
funduri pînă pe pragul morţii şi apoi, su-u-u-s! Tot drumul înapoi ca şi cînd ar fi fost într-un lift. După
trei zile mînca pui fript şi vorbea cît îl ţinea gura.
Şi tot aşa va face şi de data asta. O va face să vină
acasă, chiar dacă pentru a obţine ce vrea, va trebui să ajungă pe pragul morţii.
— Şi exact acolo s-a dus, adăugă Rivers, pe pragul morţii.
— Vrei să spui că era într-adevăr bolnav? Nu se prefăcea?
— Ca şi cum prima alternativă ar exclude-o pe a doua! Bineînţeles că se prefăcea; dar o făcea atît de bine încît era gata să moară de pneumonie. Oricum, atunci nu mi-am dat pe deplin seama de acest lucru. în privinţa asta Beulah avea o modalitate mai ştiinţifică de a judeca lucrurile. Eu aveam în exclu-sivitate superstiţia germenilor; ea credea în medi-76
. psihosomatică. Ei bine, am telefonat doctorului i rn-am reîntors în sufragerie. Copiii îşi terminaseră
deiunul şi plecaseră. Două săptămîni după aceea nu
?-am mai văzut aproape deloc; căci întorcîndu-mă
seara de la laborator, am aflat că Beulah îi expe-diase, la sfatul medicului, să locuiască la o cunoş-
tinţă învecinată. Gata cu poemele şi cu nevoia de a_rni închide uşa. Era o mare uşurare, l-am telefonat lui Katy luni noaptea, anunţînd-o că a trebuit să angajăm o infirmerieră şi din nou marţi, spunînd că aveam nevoie de un cort de oxigen. în ziua următoare, Henry se simţea mai rău; dar tot aşa se simţea şi biata doamnă Hanbury cînd am telefonat la Chicago.
—
N-o pot părăsi, îmi repeta Katy într-una cuprinsă de teamă. Nu pot.
Pentru Henry, care contase pe venirea ei, vestea a fost aproape mortală. în decurs de două ore temperatura i se ridicase cu un grad şi delira.