—
Ori scapă dumnealui cu viaţă, ori doamna Hanbury, spuse Beulah, şi merse în camera ei pentru a se ruga Domnului să ne călăuzească. Şi după două-
zeci şi cinci de minute avurăm parte de călăuzire.
Doamna Hanbury urma oricum să moară; dar Henry se însănătoşea dacă venea acasă Katy. Aşa că trebuia să vină acasă. Cel care o convinse, în cele din urmă, a fost doctorul. — Nu vreau să vă alarmez, a spus el la telefon, în seara aceea, dar . ..
Hotărîrea era luată.
—
Voi sosi acasă mîine seară, spuse ea.
Henry urma să aibă ceea ce voise, dar chiar numai în ultima clipă.
Doctorul plecă. Pentru infirmieră începea o noapte de veghe. M-ara retras în camera mea. Katy se va 77
înapoia mîine, îmi spuneam. Dar care Katy — a mea sau a lui Henry, Beatrice sau eleva favorită a domnişoarei Floggy? Urma să se schimbe totul? Voi putea oare, după ce văzusem murdăria, să mai am pentru ea aceleaşi sentimente ca înainte? Toată noaptea şi ziua următoare m-au frămîntat aceste întrebări si încă mi le mai puneam cînd, într-un sfîrşit am auzit taxiul intrînd pe aleea din faţa casei. Katy a mea sau a lui? O prevestire oribilă mă îmbolnăvea şi mă
paraliza. Mi-a trebuit mult pînă să-mi adun toate puterile pentru a merge s-o întîlnesc. Cînd în cele din urmă am deschis uşa de la intrare, bagajele erau deja aşezate pe trepte şi Katy plătea şoferului. Şi-a întors privirea spre mine. Cît de palidă arăta în lumina ce venea din verandă, cît de trasă la faţă, cît de buimăcită! Şi cu toate astea cît de frumoasă! Mai frumoasă ca oricînd -— frumoasă într-un chip nou, care-ţi sfîşia inima, astfel că m-am trezit iubind-o cu o patimă în care ultimele urme de impuritate fuseseră dizolvate de milă şi înlocuite cu înflăcărarea altruismului, cu dorinţa arzătoare de a-i fi ajutor şi sprijin, de a-i fi sclav. Dar cum rămînea cu monologul lui Henry despre Katy? Cum rămînea cu domnişoara Floggy şi Felicia, cu studiile de psiho-logia sexului? Ei bine, după cum îmi spunea inima ce începuse să-mi zvîcnească puternic, ele nu exis-taseră nicicînd, sau oricum, nu aveau nici o însemnătate.
Cînd am intrat în hol, Beulah ieşi în fugă din bu-cătărie. Katy se prăbuşi în braţele bătrînei şi, timp de o jumătate de minut ce nu se mai termina, au rămas aşa, într-o îmbrăţişare mută, apoi dîndu-se pu-
ţin înapoi, Beulah o privi scrutător pe Katy în faţă.
78
c- pe măsură ce o privea, expresia ei de extaz în-lăcrimat făcu loc unei îngrijorări tot mai adînci.
Dar nu sînteţi dumneavoastră strigă ea. E doar fantoma dumneavoastră. Sînteţi dusă aproape tot atît c)_e departe ca Dl. Maartens.
Katy încercă să ia în rîs cele spuse. Era puţintel obosită, asta era tot. Bătrîna însă clătina cu îndîrjire din cap. — Virtutea, spuse ea. V-a părăsit virtutea.
Asa cum l-a părăsit pe Domnul nostru cînd toţi bol-navii aceia se agăţau disperaţi de el.
.
Nici vorbă, spuse Katy.
Dar era cît se poate de adevărat. Virtutea o pără-
sise. Trei săptămîni petrecute lîngă patul mamei storseseră viaţa din ea. Era ca o arătare; doar voinţa o mai ţinea pe picioare. Şi voinţa nu e niciodată de ajuns. Voinţa nu-ţi poate digera hrana, nu-ţi poate scădea temperatura — şi cu atît mai puţin cînd e vorba de temperatura altcuiva.
— Aşteptaţi pînă mîine, o imploră Beulah pe Katy, cînd aceasta îşi manifestă intenţia de a merge în camera bolnavului. Mai întîi dormiţi puţin. Aşa cum sînteţi acum nu-l puteţi ajuta.
— Rîndul trecut l-am ajutat, ripostă Katy.
— Da, dar rîndul trecut a fost altfel, stărui bă-
trîna. Rîndul trecut aveaţi virtute; nu eraţi o stafie.
— Lasă-mă cu stafiile tale! spuse Katy cu o urmă de enervare în glas şi, întorcîndu-se, o porni în sus pe trepte.
Am urmat-o. Sub cortul de oxigen Henry dormea sau zăcea amorţit. O barbă căruntă nerasă de cîteva zile îi acoperea bărbia şi obrazul, iar pe faţa-i ema-ciată nasul devenise enorm, la fel ca într-o caricatură. Apoi, pe cînd ne uitam la el, pleoapele i se deschiseră. Katy se aplecă spre fereastra transpa-79
rentă a cortului şi-l strigă pe nume. Nu primi nici Un răspuns şi nu se zărea nici un semn în ochii săi bleu-pal care să arate că ştia cine era, sau că o văzuse măcar.
—
Henry, repetă ea, Henry! Sînt eu. M-am reîntors.
In ochi îi pîlpîi o vagă urmă de lumină — doar cîteva secunde; apoi pieri. Privirea i se rătăci din nou şi începu să-şi mişte buzele; recăzuse în lumea delirului său. Miracolul nu se înfăptuise. Lazăr zăcea în continuare. Urmă o tăcere lungă, după care Katy spuse cu greutate şi deznădăjduire — cred că e mai bine să mă culc.
—
Şi miracolul? am întrebat eu. L-a înfăptuit în dimineaţa următoare? — Cum ar fi putut? Fără
virtute, fără viaţă, cu nimic altceva în afara voinţei şi a unei dorinţi arzătoare de a face ceva. Mă întreb ce e mai rău — să fii tu însuţi bolnav fără scăpare sau să priveşti cum omul pe care-l iubeşti e foarte grav bolnav? Trebuie să începem prin definirea cuvîntului „tu". Eu spun că tu eşti foarte grav bolnav. Dar mă refer la „tine"? Nu la personalitatea nouă şi limitată creată de febră şi toxine? O personalitate fără interese intelectuale, fără obligaţii sociale, fără preocupări materiale. în timp ce infirmiera iubitoare rămîne ea însăşi, cu toate amintirile legate de fericirea trecută, cu toate temerile pentru viitor, cu toată conştiinţa neliniştită a existenţei altei lumi dincolo de cei patru pereţi ai camerei bolnavului.
Apare apoi chestiunea morţii. Cum reacţionezi la perspectiva morţii? Dacă eşti destul de bolnav, ajungi la un punct unde, cu oricîtă patimă ai lupta pentru viaţă, o parte din tine n-ar regreta deloc să
80
moară. Ai prefera orice altceva acestei mizerii, acestui interminabil coşmar degradant de a te afla redus la o bucată de materie suferindă.
Daţi-mi libertatea, sau ucide-ţi-mă!1 Dar în cazul de faţă cele două sînt identice. Libertatea este egală
cu moartea, este egală cu urmărirea fericirii — dar, de bună seamă, doar pentru pacient, niciodată pentru infirmiera care-l iubeşte. Ea nu-şi poate permite luxul morţii, al eliberării, prin abandonare, din închisoarea reprezentată de camera bolnavului. Rostul ei este să lupte în continuare chiar şi atunci cînd este cît se poate de clar că bătălia e pierdută; să spere în continuare chiar şi atunci cînd nu există
motive pentru altceva în afara disperării; să se roage în continuare chiar şi atunci cînd este evidentă
împotrivirea lui Dumnezeu, chiar şi atunci cînd ştie că nu există o divinitate. Poate fi bolnavă de mîhnire şi de presimţiri rele, dar trebuie să afişeze veselie şi încredere senină. Poate i-a pierit curajul; totuşi, trebuie să-l inspire. Intre timp lucrează şi veghează dincolo de limitele suportabilităţii fizice.
Şi nu există răgaz; trebuie să fie mereu acolo, mereu disponibilă, mereu gata de a da — a da mereu chiar cînd este ruinată. Da, ruinată, repetă el. Aşa era Katy; total ruinată, dar silită de împrejurări şi de propria-i voinţă să cheltuiască în continuare. Şi ca necazul să fie deplin, cheltuirea era fără folos.
Henry nu se însănătoşea; se reţinea doar să nu moară. în răstimpul acesta ea se omora din cauza îndelungatului efort la care se supunea. Zilele tre-Cuvinte apairţinînd marelui orator şi patriot nord-american Patrick Henry (1736—1799).
81
6 — Geniul şi zeiţa
ceau — trei zile, patru zile, nu-mi mai aduc aminte cîte. Şi apoi veni ziua ce n-am s-o uit niciodată