23 aprilie, 1922.
—
Ziua de naştere a lui Shakespeare. '
1 — Şi a mea.
' i' — A ta?
—
Nu ziua naşterii fizice, explică Rivers. Aceea e în octombrie. E vorba de ziua naşterii mele spirituale. Ziua în care m-am desprins dintr-o stare vecină cu imbecilitatea, luînd o formă ce se asea-mănă mai îndeaproape cu cea omenească. Cred, adăugă el, că mai merităm puţin Scotch.
Reumplu paharele.
—
23 aprilie, repetă el. Ce zi de suferinţe!
Henry avusese parte de o noapte rea şi, hotărît lucru, se simţea mai rău. La ora prînzului, sora lui Katy telefona din Chicago anunţînd-o că sfîrşitul mamei lor era apropiat. în seara aceea trebuia să
citesc un referat la una din societăţile ştiinţifice din localitate. Cînd m-am întors acasă, era ora unsprezece şi n-am găsit-o decît pe infirmieră. Katy era, după spusele ei, în cameră încercînd să aţipească
puţin. Nu puteam face nimic, aşa că m-am dus la culcare.
— După vreo două ore am tresărit din somn la atingerea unei mîini care bîjbîia prin întuneric. în cameră era o întunecime de smoală, dar am recunoscut de îndată în nări adierea feminităţii şi parfumul de irişi ce învăluiau prezenţa nevăzută. M-am ridicat în capul oaselor.
— Doamna Maartens? (îi spuneam încă doamna Maartens.) O undă tragică înfiora tăcerea care se 82 .
aşternuse. Se simte mai rău dl. profesor Maartens?
am întrebat îngrijorat. Pentru un moment nu se auzi nici un răspuns, doar o mişcare în întuneric, doar scîrţîitul somierei cînd se aşeză pe marginea patului. Franjurii şalului spaniol ce şi-l aruncase pe umeri îmi şterseră faţa; mireasma răspîndită în jur mă învălui. Dintr-o dată, îngrozit, mi-am amintit de monologul lui Henry. Beatrice avea pofte, Laura absolvise şcoala domnişoarei Floggy. Ce blas-femie, ce profanare hidoasă! Mă năpădi o ruşine care se adînci pînă deveni o greaţă amestecată cu remuşcări faţă de mine însumi cînd, rupînd tăcerea, Katy îmi spuse cu voce plată şi lipsită de expresie că i se telefonase iar din Chicago. Ii murise mama.
Am îngînat un fel de condoleanţe. Apoi vocea plata vorbi iar.
— Am încercat să dorm, spunea ea. Dar nu pot; sînt prea obosită pentru a dormi. Urmă un oftat de epuizare deznădăjduită, după care se lăsă iar tăcerea.
— Ai văzut vreodată pe cineva murind? spuse iar yocea într-un tîrziu.
Dar serviciul militar nu mă obligase să merg în Franţa, iar cînd a murit tatăl meu, locuiam la bu-nica. La douăzeci şi opt de ani ştiam tot atît de puţin dtgspre moarte cît ştiam despre cealaltă încălcare a verbalului de către organic, a convenţiilor şi noţiu-nilor noastre de către experienţă — actul iubirii.
—
Mai ales separarea e îngrozitoare, am auzit-o spunînd. Stai neputincios privind cum se desfac le-găturile, una după alta. Legătura cu oamenii, legă-
tura cu limbajul, legătura cu universul fizic. Muri-
' 83
bunzii nu văd lumina, nu simt căldura, nu respiră
Şi în cele din urmă legătura cu propriul corp ce-dează. La sfîrşit sînt lăsaţi să atîrne de un singur fir — care se destramă, se destramă minut de minut Vocea se stinse şi Katy îşi acoperi faţa cu mîinile după cum am dedus din sunetele înăbuşite ale ulti-melor cuvinte — singuri, singuri, spuse ea în şoaptă.
Cei ce mor şi cei ce trăiesc — fiecare este întotdeauna singur.
Din întuneric se auzi un scîncet, apoi un tremu-rat, o mişcare convulsivă, un plîns aproape ne-omenesc. Plîngea în hohote. O iubeam, iar ea se chinuia. Şi cu toate astea, singurul lucru la îndemî-
nă a fost să-i spun: „Nu plîngeţi". Rivers dădu din umeri. — Dacă nu crezi în Dumnezeu sau în viaţa de apoi — lucruri în care, ca fiu de preot, nu puteam, desigur, crede, decît într-un sens strict pickwickian
— ce altceva ai putea spune în prezenţa morţii?
In afară de asta, în cazul aparte al momentului, mai intervenea şi faptul grotesc de stînjenitor de a nu mă putea decide cum s-o numesc. Mîhnirea ei şi compasiunea mea îmi făcuseră imposibilă adresarea cu „Doamnă Maartens", dar pe de altă parte „Katy"
risca să apară necuviincios. Ba putea fi interpretat ca o încercare din parte-mi de a exploata tragedia ei pentru scopurile josnice ale unui şarlatan care nu putea uita de domnişoara Floggy şi de bălegarul monologului neomenos al lui Henry.
— Nu plîngeţi, am continuat eu să-i şoptesc şi în locul mîngîierilor interzise, al prenumelui pe care nu cutezam să-l rostesc, mi-am aşezat o mînă timidă pe umărul ei mîngîind-o cu stîngăcie. „îmi pare 84
ău" spuse ea. Şi continuă zdrobită: „promit să mă
omport cuviincios mîine". După un alt paroxism de plîns, adăugă: „n-am mai plîns aşa de pe vremea cînd eram nemăritată".
De abia mai tîrziu am început să înţeleg semnificaţia acestor cuvinte. O soţie care îşi permitea să
plîngă n-ar fi fost niciodată corespunzătoare pentru sărmanul Henry. Slăbiciunea lui cronică o obligase să arboreze o necurmată putere. Dar pînă şi cea mai stoică tărie îşi are limitele ei. In noaptea aceea, Katy ajunsese la capătul resurselor. Suferise o în-frîngere totală — dar o înfrîngere pentru care, într-un fel, era recunoscătoare. Se adunaseră prea multe. în schimb, i se garantase drept compensaţie o pauză în ceea ce priveşte responsabilitatea, i se îngăduise, fie chiar şi pentru cîteva clipe, să se complacă într-un lux fără precedent pentru ea, acela al lacrimilor.
— Nu plîngeţi, repetam eu într-una. Dar de fapt ea vroia să plîngă, simţea nevoia să plîngă. Ca să
nu mai vorbim de faptul că avusese cele mai plau-zibile motive de plîns. Moartea era pretutindeni în jurul ei — nu putea fi oprită, cel puţin aşa se părea, să vină chiar atunci pentru soţul ei; în cîţiva ani va fi acolo pentru ea însăşi, şi în alţi cîţiva ani, pentru copii. Toţi se îndreptau spre aceeaşi săvîrşire —
spre tăierea progresivă a liniilor de comunicare, spre uzura înceată dar sigură a firelor susţinătoare; singuri spre căderea finală în neant.
De undeva din depărtări, dincolo de acoperişurile caselor, un orologiu bătu trei sferturi de oră. Bă-
tăile erau o insultă creată de mîna omului ce se 85
adăuga gratuit unei răni cosmice — un simbol al scurgerii neîncetate a timpului, un memento al sfîr-
şitului inevitabil.
— Nu plîngeţi, am implorat-o, şi uitînd totul în afara compasiunii, am început s-o mîngîi pe umeri şi am tras-o mai aproape. Hohotind şi tremurînd se lipi de mine. Orologiul bătuse, timpul sîngera şi chiar cei vii erau cu desăvîrşire singuri.
Unicul nostru avantaj faţă de femeia moartă din Chicago, şi faţă de muribundul din celălalt capăt al casei, consta în faptul că noi puteam fi singuri în companie, ne puteam suprapune singurătăţile pretin-zînd astfel că le-am unit într-o comunitate. Dar, desigur, nu acestea erau gîndurile ce-mi treceau prin minte atunci. Pe atunci nu mă puteam gîndi la altceva decît la dragoste şi milă şi la o intensă preocu-pare practică privind binele acestei zeiţe care se preschimbase brusc într-un copil plîngînd, pentru această adorabilă Beatrice care tremura acum în cer-cul braţului meu proteguitor, exact aşa cum tremură
un căţel. I-am atins mîinile reci cu care îşi ţinea acoperită faţa; erau reci ca gheaţa, la fel şi picioarele desculţe.
— Dar aţi îngheţat! am spus eu aproape indignat.
Iar apoi, mulţumit că în sfîrşit puteam să-mi transform mila într-o afecţiune folositoare, i-am poruncit: trebuie să intraţi imediat sub cuvertură! De îndată!
Mă închipuiam învelind-o cu tandreţe şi apoi tră-