cuvintele protestează prea mult, şi cer toate întrebă-
rile înainte de a le fi pus. Dar sînt situaţii în care nu le poţi evita. Uite-o pe Katy bunăoară. Cînd s-a întors din Chicago, virtutea o părăsise în aşa măsură, încît nu-i mai era de folos lui Henry, fiindu-şi sieşi o povară. O altă femeie s-ar fi rugat pentru tărie, şi ruga i-ar fi putut fi ascultată — deoarece uneori ru-gile pot fi ascultate. Poate părea absurd, chiar depla-sat — şi totuşi se întîmplă. Dar nu cînd e vorba de oameni de felul lui Katy. Katy nu era omul care să
se roage. Pentru ea, supranaturală era natura; ele-mentul divin nu era nici spiritual, nici specific uman; el se găsea în peisaje, în lumina soarelui şi animale, era în flori, în mirosul acrişor al sugarilor, în căldura şi moliciunea copiilor strînşi la piept, era în săruturi desigur, în apocalipsuri nocturne de dragoste, în beatitudinea mai difuză, dar nu mai puţin inefabilă, încercată atunci cînd te simţi bine. Era un fel de Anteu1 feminin — invincibilă atîta vreme cit avea picioarele pe pămînt; era zeiţă atît timp cît păstra contactul cu zeiţa mai mare din interiorul ei, cu Mama universală din afară. Trei săptămîni de veghe la căpătîiul muribundei rupseseră contactul.
Harul veni după ce contactul a fost restabilit, şi asta s-a petrecut în noaptea de douăzeci şi trei aprilie. O
oră de dragoste, cinci sau şase ore de acel altceva 1 Anteu (în mitologia greacă), uriaş, fiul lui Poseidon şi al Geei, zeiţa pămîntului. Devenea mai puternic cînd atingea pămîntul. Heracle l-a învins ridicîndu-l în aer.
96
mai adînc al somului şi golul era umplut, stafia —
reîncarnată. Trăia din nou — şi totuşi nu ea, desigur, ci Cantitatea Necunoscută trăia în ea. Cantitatea Necunoscută, repetă el. La un capăt al spectrului se află spiritul pur, Lumina Clară a Vidu-lui* iar la celălalt e instinctul, e sănătatea, e funcţionarea perfectă a unui organism ce rămîne infailibilă
atît timp cît nu intervenim noi, şi undeva între cele două extreme este ceea ce Sf. Paul a denumit „Crist"
,
divinul preschimbat în uman. Harul spiritual, animal şi uman, trei aspecte ale aceluiaşi mister; din punct de vedere ideal, toţi ar trebui să fim receptivi la toate trei. în practică, însă, cei mai mulţi ne bari-cadăm împotriva oricărei forme, sau, dacă deschidem uşa, o deschidem doar uneia dintre ele. Ceea ce, bineînţeles, nu e deajuns. Şi totuşi, dacă n-ai pîinea întreagă, o bucată e mai bună decît nimic. Cît de bine apărea totul în dimineaţa de 24 aprilie. Separată de harul animal, Katy era o fantomă neputincioasă.
Reîntoarsă la el, era Hera, Demeter şi Afrodita, minunat reunite într-o singură zeitate, avînd pe dea-supra pe Esculap şi Grota din Lourdes1 — căci miracolul era cu certitudine pe cale de a se înfăptui.
După ce stătuse trei zile pe patul morţii, Henry sim-
ţea prezenţa virtuţii în Katy şi reacţiona. Lazăr urma să învie.
— Implicit, şi datorită ţie. '
— Implicit şi datorită mie, repetă el.
— Le Cocu Miracule2. Ce subiect pentru o farsă
franţuzească!
?;??,
1
Grota din Lourdes — peşteră şi loc de pelerinaj pentru catolici, situat în apropierea oraşului Lourdes (Franţa).
2
încornoratul tămăduit (fr.). '
!
97
7 — Geniul şi zeiţa
; ,
. — Prin nimic mai potrivit decît oricare alt subiect Oedip, de exemplu, sau Lear; chiar Isus ori Gandhî1
— ai putea face o farsă din toţi, de să te strîmbi de rîs. Se pune doar problema de a-ţi descrie personajele din afară, fără simpatie şi într-un limbaj violent, dar nepoetic. In realitate, farsa există doar pentru spectatori, niciodată pentru actori. La ceea ce participă ei este fie o tragedie, fie o complicată şi mai mult sau mai puţin dureroasă dramă psihologică. în ce mă privea pe mine, farsa vindecării miraculoase a încornoratului era un chin prelungit al loialităţii împărţite, al iubirii în conflict cu datoria, al ispi-telor cărora le-am rezistat şi apoi le-am cedat cu in-famie, al păcatelor pe care le gustam învinovăţin-du-mă şi de care apoi mă căiam cu patimă, al hotă-
rîrilor bune luate, uitate, luate iar şi măturate din nou de torentul irezistibilei dorinţi.
— Am crezut că te hotărîseşi să pleci.
— Într-adevăr. Dar asta fusese înainte de-a vedea-o coborînd treptele, reîncarnată zeiţă în negru.
Acele embleme ale doliului întreţineau vie mila, adoraţia religioasă, simţul că iubita mea era un spirit ce trebuia venerat în spirit; dar din corsajul negru se înălţa coloana luminoasă a gîtului; între pletele de păr de culoarea mierii faţa ei era transfigurată de o strălucire nepămînteană. Cum spunea Blake?
La soţie aş pretinde
Ce pe-al tîrfei chip găseşti mereu, Semnele-mplinitelor dorinţi. ' '
1 Mohandas Karamkhand Ghandi (1869—1948), conducător de seamă al mişcării de eliberare naţională din India.
98
semnele-mplinitelor dorinţi sînt, de asemenea semnele distinctive ale deziderabilităţii, ale pro-misiunii satisfacţiilor viitoare. Doamne, cu cîtă frenezie o doream! Şi cu cîtă patimă, din adîncurile remuşcărilor şi înălţimile idealurilor, mă blestemam pentru această dorinţă. Cînd m-am întors de la laborator, am încercat să închei totul cu ea, dar m-a amînat. Nu era timpul şi locul potrivit. Din moment în moment putea intra Beulah sau infirmiera Koppers. Era mai bine seara cînd totul se liniştea. Şi astfel, în seara aceea veni în camera mea. In întuneric, învăluit de parfumul feminităţii ei, am încercat să-i spun tot ceea ce nu fusesem în stare să-i spun dimineaţa — că o iubeam, dar că nu-mi era îngăduit; că nu fusesem nicicînd atît de fericit, şi nici atît de nenorocit; că-mi voi aminti cele petrecute cu cea mai fierbinte recunoştinţă, toată viaţa, şi că a doua zi îmi voi împacheta lucrurile şi voi pleca, fără s-o mai văd niciodată, niciodată. Ajuns aici, vocea mi se stinse şi m-am trezit plîngînd în hohote. De data aceasta a fost rîndul lui Katy să-mi spună „nu plînge", să-mi ofere consolarea unei mîngîieri pe umăr, şi a unui braţ proteguitor; rezultatul, de bună seamă, a fost acelaşi ca şi în noaptea precedentă. Acelaşi, dar mai intens — cu flăcări mai arzătoare, nu cu apariţia unor îngeri de rînd, ci cu heruvimi, arhangheli şi serafimi; iar dimineaţa următoare (cînd, e inutil să
mai spun, nu mi-am împachetat lucrurile) cu remuş-
cări pe măsura extazului, cu ciocănitori de o feroci-tate în egală măsură de mare.
— Care însă, deduc eu, n-o chinuiau şi pe Katy.
— A refuzat hotărît să vorbească despre aşa ceva.
99
?— Dar tu, presupun că ai discutat despre ele.
— Mi-am dat toată silinţa. Dar e nevoie de doi pentru a face conversaţie. De cîte ori încercam să-i spun cîte ceva din cîte îmi stăteau pe inimă sau pe cuget, fie schimba subiectul, fie îmi închidea gura cu un rîs uşor, o bătaie uşoară şi îngăduitoare pe mînă, blîndă dar hotărîtă. Mă întreb oare ar fi fost mai bine, dacă am fi dat totul în vileag şi am fi spus, plini de curaj, lucrurilor pe nume, mărturisindu-ne sincer unul altuia toate frămîntările? Poate ar fi fost; poate nu. Adevărul te va elibera, dar pe de al-tă parte nu tulbura 'cîinii care stau culcaţi.),.. Şi mai presus de orice, lasă cîinii culcaţi să doarmă.
Nu trebuie să uiţi că războaiele cele mai implaca-bile nu au niciodată în vedere lucruri reale, ele sînt războaie iscate de declaraţiile încîlcite ale idealişti-lor elocvenţi referitoare la acele lucruri — cu alte cuvinte, sînt războaie religioase. Ce e limonada? Ce-va ce se face din lămîi. Şi ce-i cruciada? Ceva ce se face din cruci — un lanţ de violenţe gratuite moti-vate de o obsesie cu simboluri neanalizate. „Ce ci-teşti, stăpîne? «vorbe, vorbe, vorbe»".1