—
Haide să mergem să facem toată treaba mîine, îmi sugeră Katy într-o dimineaţă la micul dejun.
109
Cu o tresărire, asemenea unui cîine de preerie ivindu-se din vizuină, Ruth ieşi din adîncurile tăcerii sale duşmănoase. Dar mîine, bombăni ea mînioasă, era la şcoală. Tocmai de aceea răspunse Katy, a doua zi era atît de potrivită pentru a face munca asta de corvoadă. Nu-ţi sta lîncezind în drum nici o poetă pe care n-o trăgea inima la lucru.
— Dar trebuie să vin şi eu, insistă Ruth înăbu-
şindu-şi o stranie violenţă în glas.
— Trebuie? repetă Katy. De ce trebuie?
Ruth se uită la ea o clipă, apoi îşi plecă privirea.
— Fiindcă . . . începu ea, apoi se răzgîndi şi tăcu.
Fiindcă vreau să vin, reluă ea fără convingere.
Katy rîse şi îi spuse să nu fie proastă.
—
Ne sculăm devreme, spuse ea întorcîndu-se din nou spre mine, şi luăm un coş pentru picnic.
Copila păli, încercă să-şi mănînce pîinea prăjită, dar nu putu înghiţi, rugă să fie scuzată şi fără a mai aştepta vreun răspuns, se ridică şi fugi din cameră. După-amiază cînd am revăzut-o, avea pe faţă
acea mască, lipsită de expresie dar oarecum amenin-
ţătoare, de ostilitate controlată.
Din hol se auzi uşa de la intrare deschizîndu-se cu un scîrţîit urmat de bufnitura închiderii. Iar acum răzbătură zgomote de paşi şi de voci scăzute.
Rivers îşi întrerupse povestirea şi se uită la ceas.
-— E doar unsprezece şi zece, spuse el nedumerit.
Apoi cu voce tare întrebă: — tu eşti, Molly?
O blană de nurci apăru în cadrul uşii, lăsînd să
se întrevadă corsajul stacojiu al unei rochii de seară
al cărei decolteu pătrat punea în evidenţă o piele albă, netedă şi un şirag de perle.
110
I
Deasupra blănii desluşeai un chip tînăr care ar fi fost frumos, dacă n-ar fi avut adine întipărită o expresie de posomorîre.
.— A fost plăcută petrecerea? întrebă Rivers.
.— O porcărie, răspunse tînăra femeie. De asta ne-am întors acasă atît de devreme. Nu-i aşa, Fred?
adăugă ea, întoreîndu-se spre un tînăr cu păr negru care intrase după ea în cameră. Tînărul îi aruncă
o privire încărcată de dezgust rece, întoreîndu-şi faţa în altă parte. Nu-i aşa? repetă ea mai răstit, cu o notă de chin în glas.
Un zîmbet şters apăru pe faţa întoarsă, urmat de un scuturat din umeri, dar nu se auzi nici un răspuns.
Rivers se întoarse spre mine.
— O cunoşti pe micuţa mea Molly, nu-i aşa?
— De cînd era atîtica.
— Şi acesta, spuse unduind mîna în direcţia tî-
nărului smead, e ginerele meu, Fred Shaughnessy.
Am spus că îmi părea bine de cunoştinţă; dar tî-
nărul nici măcar nu mă privi. Se lăsă tăcerea.
Molly îşi trecu o mînă încărcată de bijuterii peste ochi şi murmură:
—
îmi plesneşte capul de durere. Cred că o să
mă culc.
Porni, apoi se opri şi, cu un efort extraordinar, izbuti să spună „noapte bună".
— Noapte bună, am spus noi în cor. Dar plecase deja. Fără o vorbă, ca şi cum ar fi escortat-o cu ar-ma, tînărul se întoarse şi o urmă. Rivers oftă adînc.
— Au ajuns la punctul unde sexul pare destul de anost dacă nu mai e nici încheierea unei dispute. Şi
—
111
acesta, este, dacă-mi dai voie să-ţi spun, destinul lui Bimbo. Fie viaţa unui copil cu o mamă divor-
ţată avînd o succesiune de amanţi şi de soţi, atît timp cît este tînără, fie viaţa unui copil cu doi părinţi care ar trebui să fie divorţaţi, dar nu se pot separa deoarece împărtăşesc o plăcere nemărturisită de a tortura şi a fi torturaţi. Oricum ar fi, eu nu pot face nimic. Indiferent de ce se întîmplă, copilul trebuie să treacă prin iad. Poate va ieşi de acolo mai bun şi mai tare. Sau poate va fi complet distrus. Cine ştie? De bună seamă nu tipii ăştia. Şi arătă cu pipa spre un raft de freudieni şi jungieni. Literatura psihologică reprezintă o lectură plăcută, chiar instru-ctivă. Dar ce explică? Totul cu excepţia esenţialului, orice în afară de cele două lucruri care ne determină
în ultimă instanţă cursul vieţii, Predestinarea şi Harul. Uită-te bunăoară la Molly. A avut o mamă care a ştiut să iubească neposesiv. A avut un tată care a avut cel puţin atît bun simţ încît să urmeze exemplul soţiei. A avut două surori fericite în copilărie şi care au devenit mai apoi soţii şi mame reuşite. N-au existat în familie nici certuri, nici tensiuni cronice, nici tragedii sau izbucniri furtunoase. După toate re-gulile literaturii psihologice, Molly ar trebui să fie pe deplin echilibrată şi mulţumită. Cu toate astea ...
Nu-şi termina fraza. Şi apoi există celălalt fel de predestinare. Nu predestinarea interioară a tempera-mentului şi a caracterului, ci predestinarea evenimentelor — acea predestinare care ne aştepta pe mine, pe Ruth şi pe Katy. Nici măcar cu binoclul întors nu-ţi place s-o priveşti.
Se aşternu o tăcere îndelungată pe care n-am îndrăznit s-o curm.
112
Ei bine, spuse el într-un tîrziu, să ne întoarcem la Ruth, la acea după-amiază înainte de picnic. M-am întors de la laborator şi am găsit-o pe Ruth citind în living-room. Nu şi-a ridicat privirea cînd am intrat, aşa că am adoptat o atitudine veselă şi binevoi-toare spunîndu-i „Hello, fetişcano!"
Se întoarse şi mă ţintui lung, fără a-mi zîmbi, cu o privire primejdios de goală, apoi îşi continuă lectura. De astă dată am încercat un gambit literar.
— Ai mai scris vreun poem? am întrebat-o.
— Da, am mai scris, spuse ea accentuînd fiecare cuvînt şi pe faţă îi apăru o urmă de zîmbet, mai ră-
utăcios decît privirea goală ce o avusese înainte.
— Pot să-l văd şi eu?
Spre marea mea surpriză îmi spuse da. Nu era chiar terminat, dar a doua zi urma negreşit să-l ter-mine. Am uitat cu totul de promisiune; dar în dimineaţa următoare, sigură de sine, în timp ce se pregătea să plece la şcoală, Ruth îmi înmînă unul din plicurile ei de culoare mov.
— Iată poemul, îmi spuse. Sper c-o să-ţi placă.
Şi aruncîndu-mi alt zîmbet ameninţător, se grăbi să-l ajungă din urmă pe Timmy. Eram prea ocupat pentru a-l citi chiar atunci, aşa că am vîrît plicul în buzunar şi mi-am văzut mai departe de încărcarea maşinii cu cele necesare: lenjerie de pat, tacîmuri, gaz lampant. După o jumătate de oră, eram pe drum.
Beulah ne-a strigat: „Drum bun" de pe treptele din faţă, iar Henry ne-a făcut cu mîna de la geamul camerei. Katy îi răspunse cu acelaşi gest şi îi trimise o bezea.
— Mă simt la fel ca John Gilpin, îmi spuse ea fericită în timp ce părăseam aleea. „Numai dor de-a 113 , ?";!;,:.. '? ; 8 — Geniul şi zeiţa
da năvală la petreceri"1. Era o zi, din acelea pătrunse de lirism, de la începutul lunii mai, o dimineaţă cu adevărat shakespeareană. Plouase în timpul nopţii şi copacii făceau reverenţe în adierea unui vînt plin de prospeţime; frunzele tinere străluceau în lumina soarelui ca nestematele; în zare, nori mari de marmură
păreau întruchiparea unui vis al lui Michelangelo într-un moment de extaz şi putere supraomenească.
Şi apoi mai erau şi florile. Flori în grădinile din suburbie, flori în codri şi în câmpiile ce se întindeau dincolo de ei; şi fiecare floare avea frumuseţea con-