ştientă a unui chip îndrăgit, răspîndind o mireasmă
ce era un secret al ALTEI LUMI; cînd le atingeam în închipuirea mea, petalele aveau netezimea, răceala mătăsoasă şi elasticitatea pielii unui trup viu. E
de la sine înţeles că încă mai eram cuminţi. Dar lumea era beată de propriile-i perfecţiuni şi nebună
din cauza excesului de viaţă. Ne-am terminat lucrul, am prînzit la iarbă verde şi ne-am fumat ţigările pe şezlonguri la soare. Soarele însă era prea fierbinte, aşa că am hotărît să ne facem siesta în casă; şi apoi s-a întîmplat ceea ce oricine ne-ar fi putut spune că
se va întîmpla . . . S-a întîmplat, aşa cum am descoperit deodată, între două valuri de extaz, sub ochii unui portret trei sferturi al lui Henry Maartens. îi fusese adus şi înmînat de directorii unei mari com-panii electrice care beneficiase de pe urma îndrumă-
rilor sale profesionale, dar era atît de monstruos în realismul său fotografic, încît fu surghiunit în odaia musafirilor din casa de la fermă. Mi-am întors capul 1 Vers din balada John Gilpin de William Cowper (173l-1800).
114
şi iată-l acolo, într-un costum elegant de culoare nea-eră. privindu-te solemn — însăşi întruchiparea opiniei publice, simbolul pictat şi proiectarea propriei mele conştiinţe vinovate. în imediata vecinătate a portretului se găsea un şifonier de epocă victoriană, cu o oglindă uriaşă, care reflecta copacul de lîngă
geam, şi, din interiorul camerei, o parte din pat, o parte din două trupuri împestriţate de lumina soarelui ce pătrundea printre umbrele mişcătoare ale frunzelor de stejar.
— „Iartă-i că nu ştiu ce fac"1. Dar aici, lîngă portret şi oglindă, nu mai exista posibilitatea ignorării.
Şi conştiinţa faptei comise îmi spori îngrijorarea cînd, după o jumătate de oră, luîndu-mi haina, am auzit foşnetul unei hîrtii groase într-unui din buzu-narele laterale; mi-am amintit de plicul mov ce mi-l dăduse Ruth. De astă dată, poemul era o naraţiune în strofe de patru versuri, un fel de baladă despre un adulter; o soţie necredincioasă şi iubitul ei, înaintea tribunalului divin la Judecata de Apoi. Stînd acolo, în imensa tăcere acuzatoare, ei simt cum mîini in-vizibile îi despoaie de veşminte, strai după strai, pî-
nă cînd în cele din urmă rămîn goi. Ba chiar mai mult decît atît; căci trupurile lor înviate sînt transpa-rente. Bojocii şi ficatul, vezica urinară şi maţele, fiecare organ, cu excrementul său specific, totul, totul este revoltător de vizibil. Şi dintr-o dată află că nu sînt singuri, ci se găsesc pe scena unui amfiteatru sub lumina reflectoarelor, în mijlocul a milioane de 1 Fragment din versetul 34 al evangheliei după Luca, cap. 23.
115
spectatori, rînduri după rînduri, opintindu-se să vo-mite cuprinşi de un dezgust necontrolabil în timp ce îi privesc batjocorindu-i, spunîndu-le vorbe de ocară, invocînd răbzunare, răcnind să fie adus biciul şi fie-rul de stigmatizat. O răutate de Creştinism Timpuriu străbătea întregul poem, fapt cu atît mai alarmant, cu cît Ruth fusese crescută total în afara îngrădirilor impuse de acele principii hidoase. Judecată, iad, pe-deapsă veşnică — toate acestea erau lucruri în care nu fusese învăţată să creadă. Ele erau doar noţiuni special adoptate pentru propriile-i scopuri, cu gîndul de a exprima sentimentele ce le nutrea faţă de mama ei şi de mine. Pentru început era gelozia; gelozia şi dragostea respinsă, orgoliul rănit, resentimentul ce-o umplea de mînie. Iar resentimentului trebuia să-i dea un motiv respectabil, mînia trebuia transformată în indignare justificată. Ne bănuia de cele mai mari josnicii pentru a-şi justifica cea mai profundă antipatie. Şi ne bănuia de cele mai mari josnicii cu atîta vehemenţă, încît, cît ai clipi din ochi, nu mai ghicea, ştia că eram vinovaţi. Şi ştiind acest lucru, copilul din ea era înfuriat la culme, femeia era şi mai amarnic cuprinsă de gelozie şi de dorinţa răzbunării. Cu inima îngheţată şi o teamă crescîndâ în faţa viitorului imprevizibil am citit poemul pînă
la capăt, l-am recitit, apoi m-am întors spre Katy care şedea în faţa oglinzii la masa de toaletă, aranjîndu-şi părul, zîmbind imaginii cu zîmbet radios de zeiţă şi fredonînd o melodie din Nunta lui Figaro. Dove sono i bei rnomenti di dolcezza e di piacer1? întot-1 Unde sînt frumoasele momente de dulceaţă şi plăcere?
(Ital.). , ..
116
deauna îi admirasem nonşalanţa divină, acel je ra'en foutisme1 olimpian. Acum, dintr-o dată, m-am înfuriat. N-avea nici un drept să nu simtă ceea ce am simţit eu la citirea poemului lui Ruth.
.— Vrei să ştii, i-am spus, de ce micuţa noastră
Ruth se comportă aşa? Vrei să ştii ce crede cu adevărat despre noi? Şi străbătînd camera i-am înmînat cele două file de caiet pe care copila îşi transcrisese poemul. Katy începu să citească. Studiindu-i fizio-nomia am observat cum aerul iniţial de amuzament (căci poeziile lui Ruth erau o glumă curentă în familie) făcu loc unei expresii vădind atenţie serioasă
şi concentrare. Apoi o cută verticală îi apăru pe frunte între ochi. încruntătura i se adinei şi, pe cînd trecea la pagina a doua, Katy, îşi muşcă buza. Zeiţa era, la urma urmei, vulnerabilă .. . îmi atinsesem ţinta; dar, vai ce sărman triumf; la sfîrşit erau doi iepuri înspăimîntaţi în capcană în loc de unul. Şi era tipul de capcană din care Katy era total nepregătită să iasă. In mod obişnuit, ea ignora situa-
ţiile cele mai stînjenitoare, trecînd peste ele ca şi cum n-ar fi existat. Şi, de fapt, ignorîndu-le suficient de mult timp şi cu destulă seninătate, ele încetau să mai existe. Cei pe care-i jignea o iertau, căci era atît de frumoasă şi avea atît de mult haz; cei ce-şi făceau griji pînă se îmbolnăveau, sau îi com-plicau pe alţii, sfîrşeau prin a se molipsi de indiferenţa ei zeiască şi pentru moment uitau să mai fie neurotici şi răuvoitori. Şi cînd tehnica de a ignora totul cu seninătate îşi pierdea eficacitatea, exista celălalt 1 Nepăsare (fr.).
117
gambit — tehnica de a se avînta acolo unde îngeri-lor le era teamă să calce; tehnica de a adopta o veselă lipsă de tact, de a face gafe enorme cu cea mai desăvîrşită inocenţă şi simplitate, de a rosti adevă-
ruri de nerostit cu cel mai irezistibil zîmbet. Dar acesta era un caz în care nu putea fi aplicată nici una dintre metode. Dacă nu spunea nimic, Ruth urma să se comporte ca pînă atunci. Iar dacă se re-pezea să spună totul, doar Dumnezeu ştia de ce era în stare o adolescentă scoasă din fire. Şi apoi trebuia să ne gîndim la Henry, la însuşi viitorul lui Katy ca singurul sprijin al unui geniu bolnav şi al copiilor acestuia — un adevăr convingător pentru noi. Ruth era pe cale, şi putea fi chiar acum în starea de spirit adecvată de a dărîma templul vieţii lor, doar pentru a-i face în ciudă mamei sale. Şi o femeie cu temperament de zeiţă, lipsită însă de atotputernicia acesteia, nu putea face nimic pentru a opri un asemenea lucru. Totuşi exista „ceva" ce puteam face eu; şi pe măsură ce discutam despre situaţia noastră, ţine minte, pentru prima oară de cînd apăruse o asemenea situaţie, -— devenea tot mai clar ce însemna acel „ceva". Puteam face ceea ce simţisem de datoria mea să fac după acea primă
noapte apocaliptică — să dispar din scenă.
La început, Katy nici n-a vrut să audă de aşa ceva şi tot drumul spre casă am fost silit să-i de-monstrez justeţea unei astfel de hotărîri — luate împotriva mea, a fericirii mele. în cele din urmă, se lăsă înduplecată. Era singura modalitate de ieşire din capcană.
118
Ruth ne studie la sosirea acasă asemenea unui detectiv căutînd cheia dilemei. Apoi mă întrebă
dacă-mi plăcuse poemul. I-am spus — fapt sît se poate de adevărat — că era cel mai bun lucru pe care-l scrise vreodată. Era încîntată, dar îşi dădu toată silinţa să nu-şi dezvăluie starea de spirit. Un zîmbet îi licări pe faţă, dar se stinse aproape în aceeaşi clipă. Apoi mă întrebă, cu tîlc voit, ce credeam despre subiect. Mă aşteptasem la întrebare, aşa că i-am răspuns surînzînd îngăduitor. îmi amintea de predicile pe care bunul meu tată, sărmanul, le ţinea în Săptămîna Patimilor. După aceea m-arn uitat la ceas, am spus ceva în legătură cu o treabă