urgentă şi am lăsat-o derutată, aşa cum am constatat văzîndu-i expresia feţei. Presupun că se aşteptase la o scenă în care ea urma să joace rolul judecătorului intransigent şi rece, pe cînd eu, vinovatul, cuprins de teamă, m-aş fi dat în spectacol căutînd subter-fugii sau aş fi căzut în genunchi mărturisind totul.
Dar în loc de toate acestea, acuzatul a rîs, iar judecătorul a fost tratat cu o glumă nesemnificativă la adresa clericilor. Cîştigasem lupta; dar războiul mai bîntuia şi era limpede că i se putea pune capăt doar prin retragerea mea.
A treia zi era vineri şi, ca întotdeauna, poştaşul îmi adusese scrisoarea pe care mama mi-o trimitea săptămînal. Beuiah o rezemase de ceaşca mea de cafea, pe cînd aşeza masa, ca să iasă în evidenţă
(căci personal, era cu totul de partea mamelor). Am deschis-o, am citit-o cu un aer grav, am mai citit-o o dată, apoi m-am adîncit într-o tăcere preocupată.
Katy îmi sesiză intenţia şi mă întrebă condescendent dacă primisem veşti rele. La care, desigur, am răs-119
puns că noutăţile nu erau prea bune. Sănătatea mamei. .. Alibiul fusese pregătit. Pînă seara, totul era aranjat. Oficial, în calitate de şef al laboratorului, Henry îmi acorda un concediu de două săptămîni.
Urma să plec duminică luînd trenul de zece treizeci, iar în intervalul de timp ce-mi rămînea, în cursul zi-lei de sîmbătă, aveam să-l conducem cu toţii pe convalescent la fermă, unde programaserăm şi un picnic de adio.
Eram prea mulţi pentru o maşină; astfel încît Ka-ty împreună cu copiii au luat-o înainte în Overland-ul familiei. Henry şi Beulah împreună cu cea mai mare parte din bagaje, veneau în Maxwell-ul condus de mine. Ceilalţi o luaseră înainte binişor; căci la vreo jumătate de milă de casă, Henry îşi dădu ca de obicei seama că uitase acasă o carte absolut indis-pensabilă, aşa că ne-am întors s-o căutăm. După ze-ce minute, eram din nou pe drum. Pe drumul care, aşa cum s-a dovedit mai apoi, ducea la Predestinare.
Rivers termină de băut whisky-ul din pahar şi-şi bătu pipa de marginea scrumierei scoţînd scrumul.
— Chiar şi cu binoclul inversat, chiar într-un alt univers, locuit de alţi oameni... clătină din cap.
Există anumite lucruri care pur şi simplu sînt inad-misibile. Urmă o pauză. Ei bine, să-i punem capăt, spuse el în cele din urmă. La vreo două mile depărtare de fermă exista o răscruce de drumuri unde trebuia s-o luăm spre stînga. Se afla în pădure şi frunzele erau atît de dese, încît nu puteai zări ce venea dintr-o parte sau alta. Cînd am ajuns acolo, am încetinit, am claxonat şi am virat lent. Şi deodată, pe cînd luam curba, am zărit Overland-ul de-120
capotabil răsturnat în şanţ cu roţile în aer, iar lingă
el, un camion mare cu radiatorul sfărîmat.
între cele două maşini, un tînăr în salopetă albastră stătea îngenuncheat lingă un copil care ţipa. La vreo zece sau unsprezece paşi zăceau două obiecte ce arătau ca nişte legături de haine vechi, ca două gră-
mezi informe — stropite cu sînge.
Urmă un alt interval de tăcere.
— Muriseră? am întrebat în cele din urmă.
— Katy a murit la cîteva minute după sosirea noastră, iar Ruth în ambulanţă, mergînd spre spi-tal. Lui Timmy îi era rezervată o moarte mai cumplită la Okinawa; de astă dată, scăpase cu nişte tăie-turi şi cîteva coaste fracturate. Stătea în spate, ne spunea el, Katy conducea, iar Ruth stătea alături de ea pe scaunul din faţă. Cele două se certaseră, şi Ruth se înfuriase la culme dintr-un motiv oarecare
— nu ştia despre ce era vorba, deoarece nu le asculta; se gîndea cum să-şi electrifice trenuleţul automat şi apoi, oricum, nu punea preţ pe cele spuse de Ruth cînd îşi ieşea din fire. Dacă îi dădeai vreo atenţie, nu făceai decît să înrăutăţeşti lucrurile; dar mama lor îi dăduse atenţie. Şi-o amintea spunînd,
„Nu ştii ce vorbeşti" şi apoi „Iţi interzic să spui asemenea lucruri". Pe urmă au luat curba mergînd prea repede, n-a claxonat şi camionul acela uriaş i-a iz-bit în plin dintr-o parte. — Aşa că vezi, conchise Rivers, erau ambele feluri de Predestinare. Predestinarea evenimentelor şi în acelaşi timp predestinarea a două temperamente, al lui Ruth şi al lui Katy —
temperamentul unui copil ultragiat, un copil care era în acelaşi timp şi o femeie geloasă; şi tempera-121
mentul unei zeiţe, care, strîmtorată de împrejurări, îşi dădu seama deodată că, în realitate, nu era decit un om handicapat de un temperament olimpian.
Şi această descoperire o tulburase atît de mult, în-cît o făcu neglijentă, rămînînd incapabilă de a ma-nevra adecvat evenimentele de care predestinarea fă-
cea să fie distrusă; şi distrusă (dar, desigur acest lucru era în avantajul meu, era un punct al predestinării mele psihologice) cu tot rafinamentul maltra-tării fizice — un ochi scos de un ciob de sticlă, nasul, buzele şi bărbia aproape şterse, frecate fiind de pavajul mînjit de sînge al drumului. Mina dreaptă îi era zdrobită, iar capetele crestate ale unei tibii rupte ieşeau în evidenţă prin ciorap. O imagine mi-a bîntuit visele aproapa noapte de noapte. Katy cu spatele întors spre mine; era fie în patul din casa de la fermă, fie stînd lîngă geamul odăii mele şi aruncîn-du-şi pe umeri şalul. Apoi se întorcea şi se uita la mine, şi n-avea faţă, doar o suprafaţă de carne vie. Mă trezeam urlînd. Am ajuns să nu mai cutez să mă culc.
Ascultîndu-l, mi-am amintit de tînărul John Rivers pe care, spre marea mea surprindere, îl gă-
sisem în 1924 la Beirut, predînd fizica la Universi-tatea americană.
— De aceea arătai îngrozitor de bolnav? l-am întrebat.
Încuviinţă din cap.
-— Prea puţin somn şi prea multe amintiri, spuse el. Mi-era teamă că voi înnebuni şi, decît aşa, preferam să mă sinucid. Atunci, în al doisprezecelea ceas, Predestinarea acţiona iar, scoţînd la iveală sin-122
gurul fel de har care mă putea ajuta întrucîtva. Am întîlnit-o pe Helen.
— La acelaşi cocktail, am intervenit, la care am întîlnit-o şi eu. Iţi aminteşti?
— Regret, dar nu-mi amintesc. în afară de Helen nu-mi amintesc de nici o persoană întîlnită cu acea ocazie. Dacă ai fost salvat de la înec, îţi aminteşti de salvator, nu de spectatorii de pe chei.
— Nu-i de mirare că n-am avut nici o şansă, am spus. Pe vremea aceea credeam, cu destulă amără-
ciune, că neşansa mea se datora faptului că femeile, chiar cele mai bune, chiar rarele şi extraordinarele Helene, preferă înfăţişarea chipeşă sensibilităţii ar-tistice, preferă musculatura dezvoltată dublată de inteligenţă (căci eram nevoit să-ţi recunosc inteligenţa) în locul inteligenţei asociate cu acel extraordinar je ne sais quoi1 care era specialitatea mea.
Acum înţeleg în ce consta irezistibila ta atracţie. Erai nefericit.
încuviinţă din cap. Se aşternu tăcerea. Un ceas bătu ora douăsprezece.
—
Sărbători fericite! am spus, şi terminînd de bă-
ut whisky-ul m-am ridicat să plec. Nu mi-ai spus ce s-a întîmplat cu bietul Henry după accident.
?— Păi, desigur a început o recidivă. Nu prea gravă
însă. De astă dată n-avea nimic de cîştigat ajungînd pe pragul morţii. Doar o stare neîngrijorătoare. Sora lui Katy veni la înmormîntare şi rămase să-l îngri-jească. Era caricatura lui Katy. Grasă, rumenă şi gă-