Henry aparţinea unei alte specii; şi aceea, nu a lui Randolph — Homo sapiens iar nu Homo moronicus1
— era specia pe care o interesa acum. La trei săp-tămîni după cutremur se căsătoriră.
li regretase vreodată pe milionar? Să-l regrete pe Randolph? Răspunsul la această întrebare neînchipuit de ridicolă fu un hohot de rîs. Dar caii lui, adăugă ea în timp ce-şi ştergea lacrimile, cu ei era altă poveste. Avea cai arăbeşti, vitele din crescă-
toria sa erau de rasă pură Hereford, iar în spatele casei de la crescătorie se întindea un eleşteu cu cele mai frumoase raţe şi gîşte pe care ţi le puteai imagina. Cel mai rău lucru în a fi soţia unui profesor sărac dintr-un oraş mare era imposibilitatea de a te retrage din compania oamenilor. Existau, desigur, mulţi oameni buni şi inteligenţi. Dar sufletul nu poate trăi numai prin oameni; el are nevoie de cai, de porci şi orătănii de apă. Randolph i-ar fi putut procura toate animalele pe care i le-ar Om înţelept iar nu Om cretin (lat.).
41
,**??
fi dorit inima — dar preţul era: el. A sacrificat animalele şi a ales geniul — geniul cu toate cusuru-rile sale. Şi pe drept cuvînt (recunoştea asta rî-
zînd, vorbind cu detaşare plină de umor), pe drept cuvînt existau cusururi. In felul său, deşi din cu totul alte motive, Henry putea fi tot atît de hăbăuc ca şi Randolph. Era idiot în privinţa relaţiilor dintre oameni şi un măgar în toate chestiunile practice ale vieţii.
Dar ce măgar neplictisitor, ce idiot plin de stră-
lucire! Henry putea fi cu totul insuportabil; dar merita întotdeauna să fie astfel. întotdeauna! Şi poate, ţinu ea să-mi facă un compliment, poate atunci cînd mă voi căsători, soţia mea va gîndi la fel despre mine. Insuportabil, dar merită.
— Ai spus, cred, că nu era o cochetă, am re-marcat eu.
— într-adevăr, îmi spuse. Crezi că-şi ascundea cîrligul în momeala flatării. Deloc. Spunea doar lucrurilor pe nume. Ce era al meu, era al meu; dar eram şi insuportabil. Douăzeci de ani de educaţie formală şi toată viaţa alături de mama produseseră
un adevărat monstru. Şi începu să enumere pe de-getele întinse ale mîinii stingi componentele mon-strului. — Eram un bădăran şcolat; eram un atlet care nu zicea nici pîs unei fete; eram un fariseu cu simţul inferiorităţii, un formalist invidiind în taină
pe cei pe care altminteri îi dezaproba. Şi totuşi, în ciuda tuturor lucrurilor ăstora, merita să ai de a face cu mine. Eram din cale afară de bine inten-
ţionat.
— Şi în cazul acesta, îmi închipui că ai depăşit limita bunelor intenţii. Te-ai îndrăgostit de ea? l-am întrebat.
42
Urmă o pauză scurtă după care Rivers încuviinţă
din cap.
— Neînchipuit de mult, spuse el.
— Dar nu puteai spune nici pis unei fete.
. Ea nu era o fată, răspunse el. Era soţia lui Henry. Nici vorbă de pîsuri. Dealtfel, eram un Maartens onorific, deci ea mi-era mamă onorifică. Nu era o problemă de moralitate. Niciodată n-am dorit să-i zic „pîs". O iubeam metafizic, aproape religios
.
. la fel cum o iubea Dante pe Beatrice, sau cum o iubea Petrarca pe Laura. Exista totuşi o uşoară
deosebire. In cazul meu întîmplarea făcea să fiu sincer. îmi trăiam cu adevărat idealismul. Nici vorbă de micile odrasle nelegitime ale lui Petrarca, de doamne Alighieri, sau de tîrfele la care Dante găsea necesar să recurgă. Aveam pasiune, dar şi castitate; şi ambele în stare incandescentă. Pasiune şi castitate, repetă el şi clatină din cap. La şaizeci de ani uiţi înţelesul acestor cuvinte. Astăzi ştiu doar înţelesul cuvîntului care le-a înlocuit — indiferenţa. „Io son Beatrice" declamă el. „Şi-S zgură toate cîte nu-s Elena".1. Ei şi? Bătrîneţea are alte lucruri la care să cugete. Rivers tăcu; şi dintr-o dată, ca pentru a ilustra cele spuse, rămaseră doar tic-tac-urile ceasornicului de pe policioara căminului şi şoaptele flăcărilor printre buşteni. — Cum poate cineva crede cu seriozitate în propria-i identitate?
continuă el. în logică A este egal cu A. Dar în realitate, nu. Eu — de acum sînt o mîncare de peşte; eu — de atunci, alta. Mă uit la John Rivers care nutrea astfel de sentimente pentru Katy. E ca o 1 Cristopher Marlowe, Tragica istorie a doctorului Faust, V l. în româneşte de Leon Leviţchi.
43
piesă de păpuşi, ca Romeo şi Julieta privită cu binoclul întors. Şi nici măcar atît; e ca şi cum te-ai uita cu binoclul întors la fantomele lui Romeo şi Julieta. Iar Romeo se numea odată John Rivers, era îndrăgostit, şi avea cel puţin de zece ori mai multă
viaţă şi energie decît în mod obişnuit. Cît despre lumea în care trăia — cît do transfigurată era! îmi amintesc cum privea peisajele; culorile erau incom-parabil mai vii, iar modelările lucrurilor în spaţiu, incredibil de frumoase. îmi amintesc cum se uita în juru-i pe stradă, iar St. Louis, crede-mă sau nu, era cel mai fermecător oraş construit vreodată. Oamenii, casele, copacii, Fordurile model T, cîinii de lîngă
felinare — toate aveau mai multă semnificaţie. Ai putea întreba pentru ce erau semnificative. Răspunsul este: pentru ele însele. Acestea erau realităţi, nu simboluri. Goethe n-avea deloc dreptate Alles Vergăngliche NU este Gleichnis1. In fiecare clipă o trecere este pe vecie acea trecere. Semnificativ este faptul că există, şi existînd (cum atît de clar se poate vedea cînd eşti îndrăgostit) este sino-nim cu a Fi scris cu cel mai mare F posibil. De ce iubeşti femeia de care eşti îndrăgostit? Deoarece ea este. Şi aceasta-i la urma urmelor, propria definiţie a lui Dumnezeu despre sine: sînt cel ce sînt.
Fata este cea care este. Ceva din acest „este" se revarsă şi impregnează întregul univers. Obiectele şi evenimentele încetează de a mai fi simple repre-zentante ale unor categorii şi-şi dobîndesc unicitatea; încetează de a mai fi ilustraţii ale abstracţi-unilor verbale şi devin pe deplin concrete. Apoi în-1 Alles Vergăngliche ist nur ein Gleichnis — „Tot ce-i vremelnic e numai simbol." Johann Wolfgang Goethe, Faust, partea Ii-a, V. In româneşte de Lucian Blaga.
44
cetezi să mai fii îndrăgostit şi universul recade, cu un aproape perceptibil scîrţîit de zeflemisire, în o-bisnuita-i nesemnificaţie. Ar putea rămîne vreodată
transfigurat? Poate că da. Poate e o chestiune legată de iubirea pentru divinitate. Dar aceea, adăugă-
Rivers, nu este nici aici, nici acolo. Sau mai degrabă > este unicul lucru care e fie aici, fie acolo, oriunde; dar dacă am spune asta toţi prietenii respectabili s-ar rupe cte noi, ba poate am sfîrşi într-un ospi-ciu. Aşa că hai să ne întoarcem cît mai repede la ceva mai puţin primejdios. înapoi la Katy, înapoi la regretata . . .
Nu-şi termină vorba.
—
Ai auzit ceva?
De astă dată am auzit clar. Era zgomotul înăbuşit de distanţă şi de o eroică reţinere, produs de plînsul unui copil.
Rivers se ridică din fotoliu şi vîrîndu-şi pipa în buzunar merse la uşă şi o deschise.
—
Bimbo? chemă el întrebător, şi apoi pentru sine: cum dracu' s-a dat jos din pat?
Drept răspuns se auzi un hohot de plîns mai răsunător. Ieşi în. hol şi după o clipă se auziră
paşi grei pe scări. — Bimbo, l-am auzit spunînd, dragul de Bimbo! Haide şi vezi dacă-l poţi prinde pe Moş Crăciun — bine?
Plînsul se înteţi într-un crescendo tragic. M-am ridicat şi am urcat scările după gazdă. Rivers şedea pe treapta cea mai de sus, cu braţele-i gigantice, în haina de tweed, în jurul unui prichindel în pijama. — E bunicul, repeta el întruna. Bunicul —