„Ce mai este bun, în afară de curent? se întrebă el. Brânză. Discuri de dormit. Dragoste (impracticabilă). Vopsitul exotic al pielii. Libertate, securitate, autorespect. Câştigul, ca opus pierderii. Tanj, aproape am uitat să mai gândesc astfel şi le-am pierdut pe toate! Libertate, securitate, autorespect. Cu puţină răbdare, pot face primul pas. Ce altceva mai este bun? Puţin coniac în cafea. Filme.”
În urmă cu douăzeci şi trei de ani, Interlocutorul adusese Mincinosul aproape de marginea Lumii Inelare. Acum, Chmeee şi Ultimul priveau înregistrarea acelei apropieri.
Văzută de aproape, Lumea Inelară părea formată din linii drepte care se întâlneau la limita perceptibilităţii. De aici, albastrul ceţos al suprafeţei interioare se prăbuşea în concretul capetelor de jos şi de sus ale Zidurilor de Margine, inelele sistemului de decelerare al astronavelor păreau că zboară direct în cameră, iar şi iar, în lumină vizibilă, infraroşie şi ultravioletă, în imagini radar. Electromagneţi uriaşi, toţi identici, treceau pe lângă ei ca într-o mişcare cu încetinitorul.
Louis Wu privea întreaga frenezie epică, ce dura opt ore, Pământul Schimbat, când îşi dădu seama că se îmbătase. Coniac în cafea, apoi coniac simplu şi cu sifon. Privea un film adevărat, nu unul senzuaclass="underline" folosea actori vii şi nu solicita decât două dintre simţuri. Era de două ori în afara realităţii.
La un moment dat, încercă să angajeze cu Chmeee o discuţie despre utilizarea de către Saberhagen a unor efecte vizuale imposibile. Păstrase însă suficientă înţelepciune pentru a se opri la timp. Nu îndrăznea să vorbească cu Chmeee cât timp era beat. Păpuşarii au urechi ascunse, urechi ascunse…
Lumea Inelară devenea tot mai mare.
Timp de două zile, rămăsese un fragil inel îngust bordat fin cu albastru, care se mărea o dată cu soarele din centrul său. Apăruseră şi detaliile. Un inel interior de patrulatere negre, pătratele de umbră. Un Zid de Margine se înălţa la peste o mie cinci sute de kilometri blocând vederea asupra suprafeţei interioare. În seara zilei a cincea, Acul Încins al Căutării îşi pierduse cea mai mare parte din viteză, iar Zidul de Margine se transformase într-un imens oblon peste cerul înstelat.
Louis nu era cablat. În acea zi, se forţase să nu mai apeleze la sârmă; apoi, Ultimul îi comunicase că nu-i va mai furniza curent până ce nu aterizau în siguranţă. Louis ridicase din umeri. Curând…
— Soarele este prea strălucitor, spuse Ultimul.
Louis îşi ridică şi el privirea. Scutul antimeteoritic îl acoperea aproape în întregime. Îi vedea numai coroana, un cerc de flăcări ce încingea un disc negru.
— Dă-ne o imagine! ceru el.
Întunecat şi mărit în „fereastra” dreptunghiulară, soarele deveni un disc uriaş. Era un pic mai mic şi mai rece decât Soarele. Nu avea pete solare şi nici o imperfecţiune, cu excepţia unei zone de strălucire în centru.
— Perspectiva noastră nu este bună, spuse Ultimul. Îi vedem strălucirea frontal.
— Poate că soarele a devenit recent instabil, fu de părere Chmeee. Asta ar explica de ce Lumea Inelară s-a descentrat.
— S-ar putea. Şi înregistrările Mincinosului arată o strălucire în timpul apropierii voastre de Lumea Inelară, dar restul anului soarele a fost liniştit. — Capetele Ultimului se concentrară asupra pupitrului de comandă. — Ciudat, continuă el, diagrama magnetică…
Discul negru aluneca în spatele dungii negre a Zidului de Margine — Diagrama magnetică a acestei stele este extrem de neobişnuită, reluă Ultimul.
— Să ne întoarcem să mai privim o dată, îi răspunse Louis.
— Misiunea noastră nu prevede achiziţionarea de date aleatorii.
— Nu eşti curios?
— Nu.
Sub ei, la aproape şaisprezece mii de kilometri, zidul negru arăta ca şi cum ar fi fost tras cu rigla. Întunericul şi viteza înceţoşau toate detaliile. Ultimul reglase ecranul telescopului pentru lumina infraroşie, dar nu ajutase la nimic… sau aproape. Uneori, se zăreau umbre de-a lungul bazei Zidului de Margine, benzi triunghiulare de cincizeci-şaizeci de kilometri înălţime, ca şi cum ceva de pe suprafaţa interioară a zidului înalt de o mie şase sute de kilometri ar fi reflectat lumina soarelui. Apoi în partea de sus, îşi făcu apariţia o linie mai închisă la culoare şi mai rece, care se mişca de la stânga la dreapta.
— Aterizăm sau continuăm să plutim? întrebă politicos Chmeee.
— Plutim, pentru a stabili exact situaţia.
— Comoara îţi aparţine. Poţi s-o laşi aici, dacă aşa vrei.
Ultimul se dovedea neobosit. Strângea puternic între picioare şaua scaunului pilotului. Muşchii îi tresăreau pe spate. În schimb, Chmeee era relaxat şi părea mulţumit de sine.
— Nessus a avut ca pilot un Kzin, spuse el. Existau momente când era cuprins de o teamă totală. Nici tu nu prea ai curaj. Poate ateriza Acul pe pilot automat, în timp ce tu te afli în stază?
— Dacă se întâmplă ceva neprevăzut? Nu. N-am anticipat asta.
— Va trebui deci s-o faci singur. Dă-i drumul, Ultimule!
Acul îşi întorsese vârful în jos şi accelera.
Nava avu nevoie de aproape două ore pentru a accelera până la cei o mie două sute de kilometri pe secundă ai Lumii Inelare. În răstimp, sute de mii de kilometri de întuneric goniseră pe lângă ei. Ultimul începuse să se apropie lent. Louis privea impasibil. Nu era cablat şi aceasta era propria decizie. Nimic altceva nu putea fi mai important.
De unde venea însă calmul lui Chmeee? Era presimţirea noii sale tinereţi? Un om care împlineşte prima sută de ani trăieşte cu senzaţia că are întregul timp în faţa lui, pentru orice. Reacţiona oare şi un Kzin în acelaşi fel? Sau… poate că Chmeee nu era decât un diplomat antrenat. Poate că îşi putea ascunde sentimentele.
Acul se legăna pe propulsoarele dorsale. Deceleraţia de 0,992 g îl înscrisese pe traiectoria Lumii Inelare; lăsată liberă acum, astronava ar fi fost aruncată în spaţiul interstelar. Louis urmărea capetele Păpuşarului agitându-se în vreme ce verificau şi controlau aparatele şi monitoarele din jurul lui. El nu le putea citi.
Linia întunecată devenise un rând distinct de inele distanţate ce defilau pe sub ei, fiecare având cel puţin o sută şaizeci de kilometri în diametru. În timpul primei expediţii, o înregistrare mai veche le arătase cum trebuia să se poziţioneze astronava la optzeci de kilometri de Zidul de Margine şi să aştepte până ce inelele aveau s-o înghită, pentru a-i sincroniza viteza cu cea a Lumii Inelare şi a o descărca, în final, pe rampa astroportului.
În stânga şi în dreapta, zidul negru se întindea până la infinit. Se apropiase acum la câteva mii de kilometri. Ultimul înclină Acul, pentru a se înscrie de-a lungul acceleratorului liniar. Sute de mii de kilometri de inele… pentru că Inelarilor le lipseau generatoarele de gravitaţie… Astronavele şi echipajele lor n-ar fi tolerat acceleraţii prea mari.
— Inelele sunt inactive. N-am detectat nici măcar senzori pentru avertizarea astronavelor ce se apropie. — Unul dintre capetele Păpuşarului se răsucise spre ei doar pentru a-i informa, după care se întoarse aproape imediat la loc, grăbit să-şi reia activitatea febrilă.
Rampa astroportului se apropia tot mai mult. Avea peste o sută de kilometri lăţime. Se vedeau macarale înalte, arcuite în curbe plăcute, clădiri rotunde şi trailere late şi joase. Erau şi astronave: patru cilindri aplatizaţi la capete, dintre care trei fuseseră avariaţi, curba carcaselor fiind spartă.