În asemenea momente eram înmărmurit; avea o minte total imprevizibilă. Dar apoi se aşeza pe genunchii mei, îşi strecura degetele prin părul meu şi moţăia lipită de inima mea, şoptindu-mi încet că nu voi fi la fel de mare ca ea pînă nu învăţam că uciderea era cel mai serios lucru, nu cărţile, muzica. „Mereu muzica…”, şoptea ea. „Păpuşă, păpuşă”, îi spuneam eu, pentru că asta era. O păpuşă fermecată. Rîset, un intelect extraordinar, şi pe de altă parte un chip cu obraji rotunzi, o guriţă ca un mugure. „Lasă-mă să te îmbrac eu, lasă-mă să-ţi perii părul, îi spuneam eu din obişnuinţă, conştient că ea zîmbea şi mă privea cu un văl subţire de plictiseală pe chip. „Fă ce vrei”, îmi şoptea ea la ureche, cînd mă aplecam să-i închei năsturaşii-perlă. „Numai ucide cu mine în noaptea asta. Nu mă laşi niciodată să te văd ucigînd, Louis!”
Acum voia un sicriu al ei, ceea ce m-a durut mai mult decît am lăsat-o să vadă. După ce am acceptat, ca un domn, am ieşit; nu ştiam cîţi ani dormisem cu ea, ca şi cum ar fi făcut parte din mine. Dar apoi am găsit-o lîngă mănăstirea ursulinelor, ca un copil orfan pierdut în întuneric, şi a venit în fugă spre mine, agăţîndu-se de mine cu o disperare omenească. „Nu-l vreau, dacă te doare”, mi-a mărturisit ea atît de încet, încît un om care ne-ar fi îmbrăţişat pe amîndoi n-ar fi auzit-o şi nici nu i-ar fi simţit răsuflarea. „O să stau veşnic cu tine. Dar trebuie să-l văd, nu înţelegi? Un sicriu de copil.”
Trebuia să mergem la cel care le făcea. O piesă, o tragedie într-un singur act: pe ea urma s-o las în salonaşul lui, în timp ce îl luam în antecameră şi îi spuneam că mai avea puţin de trăit. Să-i vorbesc de iubire, de faptul că trebuia să aibă ceea ce era mai bun, dar fără să ştie; iar omul, zguduit de acea tragedie, trebuia să i-l facă, imaginîndu-şi-o întinsă înăuntru pe satinul alb, ştergîndu-şi o lacrimă în ciuda vîrstei…
„Dar de ce, Claudia…”, o rugam eu. Nu-mi plăcea s-o fac, nu-mi plăcea deloc să mă joc de-a şoarecele şi pisica cu bietul om. Dar, iubind-o la nebunie, am dus-o acolo şi am aşezat-o pe canapea, unde stătea cu mîinile împreunate în poală şi cu bonetica aplecată uşor, ca şi cum n-ar fi ştiut ce şopteam eu despre ea în holul de la intrare. Omul era un bătrîn de culoare foarte rafinat, care m-a tras repede de o parte, ca nu cumva să audă copilul. „Dar de ce trebuie să moară?” m-a implorat el, de parcă eu aş fi fost Dumnezeu şi aş fi ordonat acel lucru. „Inima, nu poate să trăiască”, am zis eu şi acele cuvinte au căpătat pentru mine o putere ciudată, o rezonanţă tulburătoare. Emoţia de pe chipul acela ridat m-a tulburat; mi-a venit ceva în minte, un anumit fel de lumină, un gest, un sunet… plînsul unui copil într-o cameră urît mirositoare. Apoi a descuiat una după alta încăperile lui lungi şi mi-a arătat coşciugele; ea voia unul negru lăcuit, cu argint. Deodată m-am trezit dîndu-mă înapoi şi ieşind, după ce am luat-o iute de mînă. „Am dat comanda”, i-am spus eu. „Chestia asta mă înnebuneşte!” am adăugat apoi trăgînd în piept aerul curat, de parcă aveam senzaţia că mă sufoc şi am văzut-o cum mă studia cu chipul ei lipsit de compasiune. Şi-a strecurat mînuţa înmănuşată într-a mea. „Îl vreau, Louis”, mi-a explicat ea cu răbdare.
Într-o seară a urcat scările atelierului de pompe funebre împreună cu Lestat, luînd coşciugul şi lăsîndu-l pe bătrîn mort pe grămada de hîrtii prăfuite de pe biroul lui. Aşa că sicriul se afla acum în dormitorul nostru, iar ea, cînd era nou îl privea uneori cu orele, de parcă s-ar fi mişcat, ar fi fost viu sau i-ar fi dezvăluit, încetul cu încetul vreun mister, aşa cum fac lucrurile care se schimbă. Dar nu dormea în el. Continua să doarmă cu mine.
S-au petrecut şi alte schimbări cu ea. Nu le pot data şi nici pune în ordine. Nu ucidea pe oricine. A devenit pretenţioasă. Sărăcia a început s-o fascineze; ne ruga pe Lestat sau pe mine să o plimbăm cu trăsura pe Faubourg St.Marie pînă în apropiere de rîu, unde trăiau emigranţii. Părea obsedată de femei şi copii. Lestat îmi povestea lucrurile astea foarte amuzat, pentru că mie nu-mi plăcea să merg şi, uneori, nimic nu mă putea convinge. Dar Claudia avea o familie acolo, pe ai cărei membri i-a ucis unul cîte unul. Pe urmă a cerut să intre în cimitirul cartierului mărginaş Lafayette, unde hoinărea printre mormintele înalte din marmură în căutarea acelor oameni disperaţi care, neavînd un loc unde să doarmă, îşi cheltuiau puţinii bani pe o sticlă de vin şi se tîrau în vreun cavou distrus. Lestat era impresionat, copleşit. În ce fel o descria, Moartea-Copil, îi spunea el. Moartea Soră şi Dulcea Moarte; pentru mine folosea batjocoritor termenul de Moarte Îndurătoare, făcînd o plecăciune adîncă şi îl rostea ca o femeie care bătea din palme, rostind o bîrfă extrem de interesantă: oh, cerule îndurător! aşa încît îmi venea să-l strîng de gît.
Dar nu ne certam. Ne abţineam. Aveam regulile noastre. Volume strălucitoare legate în piele umpleau pereţii apartamentului din podea pînă în tavan, din moment ce eu şi Claudia ne satisfăceam gusturile fireşti, iar Lestat se ocupa de cumpărarea obiectelor de lux. Pînă cînd ea a început să pună întrebări.
Vampirul tăcu, iar băiatul părea la fel de nerăbdător ca înainte, de parcă răbdarea ar fi necesitat un efort extrem de mare. Dar vampirul îşi unise degetele lungi şi albe ca pentru a forma o turlă de biserică, după care le-a împreunat şi şi-a lipit strîns palmele una de alta. Părea că uitase complet de băiat.
— Ar fi trebuit să ştiu, spuse el, era inevitabil şi ar fi trebuit să recunosc semnele. Pentru că eram atît de armonizat cu ea; o iubeam atît de total; era tovarăşa mea în fiecare clipă de trezie, singura tovarăşă pe care o aveam, în afara morţii. Ar fi trebuit să ştiu. Dar ceva din mine era conştient de o prăpastie adîncă şi întunecată ce se căsca foarte aproape de noi, de parcă am fi păşit mereu aproape de buza unui abis pe care îl vedeam brusc, dar prea tîrziu dacă făceam o mişcare greşită sau ne pierdeam prea mult în gînduri. Uneori, viaţa fizică din jurul meu părea lipsită de substanţă, cu excepţia acelui întuneric. De parcă o gaură în pămînt stătea să se caşte şi vedeam cum acea imensă crăpătură distrugea Rue Royale, toate clădirile năruindu-se în praf. Sau, şi mai rău, acestea erau transparente, din borangic, ca nişte cortine de mătase. Ah… am luat-o razna. Ce spuneam? Că am ignorat semnele pe care le dădea, că mă agăţam cu disperare de fericirea pe care mi-o oferise. Şi încă mi-o mai oferea; ignoram orice altceva.
Dar semnele existau. A început să fie mai rece cu Lestat, să-l privească fix ore întregi. Cînd el îi vorbea, se întîmpla adesea ca ea să nu-i răspundă şi nu puteai să-ţi dai seama dacă o făcea din dispreţ, sau pentru că nu-l auzea. Liniştea noastră fragilă a fost distrusă de furia lui. Nu ţinea neapărat să fie iubit, dar nu suporta să fie ignorat; odată s-a repezit la ea, strigînd că-i trage o palmă, iar eu m-am trezit în situaţia îngrozitoare de a mă bate cu el, aşa cum făcusem cu mulţi ani înainte ca ea să apară între noi. „Nu mai e un copil”, i-am şoptit eu. „Nu ştiu ce e. E femeie”. L-am îndemnat să ia mai uşor lucrurile, iar el s-a arătat dispreţuitor şi a ignorat-o la rîndul lui. Într-o seară, însă, a venit tulburat şi mi-a spus că ea îl urmărise — deşi refuzase să meargă împreună cu el să ucidă, îl urmărise, totuşi. „Ce-i cu ea?” s-a răstit el la mine, de parcă eu îi dădusem naştere şi trebuia să ştiu.