Pe urmă, într-o seară, două din cele mai bune servitoare pe care le avusesem vreodată, mamă şi fiică, au dispărut. Vizitiul a fost trimis acasă la ele, dar tot ce ne-a putut spune a fost că dispăruseră, după care tatăl a venit la uşa noastră, bătînd puternic cu ciocănelul. Stătea retras pe trotuarul de cărămidă, privindu-mă cu acea suspiciune care, mai devreme sau mai tîrziu, apărea pe chipurile tuturor muritorilor care ne cunoşteau de mai mult timp, vestitorul morţii, aşa cum paloarea e semnul unei febre fatale; am încercat să-i explic că nu fuseseră acolo şi că trebuia să începem căutările.
„Ea a făcut-o!” a şuierat Lestat din umbră, după ce am închis poarta. „Le-a făcut ceva şi ne-a pus pe toţi în primejdie. O fac eu să-mi spună!” Şi a pornit să urce în fugă scara în spirală din curte. Ştiam că ea plecase, se furişase afară în timp ce eu eram la poartă şi mai ştiam şi altceva: că un miros urît se simţea vag dinspre bucătăria închisă şi nefolosită, un miros care se combina neplăcut cu cel al caprifoiului — mirosul specific cimitirelor. L-am auzit pe Lestat coborînd în timp ce mă apropiam de obloanele deformate, lipite prin rugină de clădirea mică din cărămidă. Nici un fel de mîncare nu se prepara acolo, nu se lucra nimic, aşa că era ca un cavou vechi din cărămidă ascuns de caprifoi. Obloanele s-au deschis, cuiele transformîndu-se în praf şi pulbere şi l-am auzit pe Lestat ţinîndu-şi răsuflarea, cînd am păşit în întunericul care duhnea îngrozitor. Erau acolo, pe cărămizi, mamă şi fiică, braţul mamei înconjurînd mijlocul fetei, capul acesteia lipit de pieptul mamei, amîndouă murdare de excremente şi năpădite de insecte. Un nor mare de ţînţari a apărut cînd oblonul a căzut la loc şi eu am început să dau din mîini, scîrbit. Furnicile mişunau nestingherite pe pleoapele şi gurile celor două moarte, iar în lumina lunii am putut să observ dîrele argintii nesfirşite ale melcilor. „Afurisită să fie!” a izbucnit Lestat şi eu l-am apucat de braţ, ţinîndu-l strîns, adunîndu-mi toate puterile. „Ce ai de gînd să faci cu ea?” l-am întrebat. „Ce poţi să faci? Nu mai e un copil care să facă ce spunem noi, numai pentru că aşa spunem. Trebuie s-o învăţăm.”
„Ştie!” a zis el, depărtîndu-se de mine şi scuturîndu-şi haina. „Ştie! De ani de zile ştie ce să facă! Ce trebuie riscat şi ce nu. N-o s-o las să facă aşa ceva fără permisiunea mea! Nu tolerez una ca asta.”
„Asta înseamnă că eşti stăpînul nostru? Chestia asta n-ai învăţat-o. Trebuia să deducă din supunerea mea tăcută? Nu cred. Acum se consideră egală cu noi şi pe noi egali unul cu celălalt. Îţi spun că trebuie să discutăm cu ea, să o învăţăm să respecte ceea ce e al nostru. Aşa cum ar trebui să facem toţi.”
S-a depărtat, evident, gîndindu-se la ceea ce spusesem, deşi n-ar fi recunoscut în faţa mea. Şi-a vărsat năduful în oraş. Totuşi, cînd s-a întors, obosit şi sătul, ea tot nu era acolo. S-a aşezat pe canapeaua de catifea şi şi-a întins picioarele lungi. „Le-ai îngropat?” m-a întrebat. „Numai sînt aici”, am răspuns. Nu suportam să-mi spun nici mie însumi că le arsesem trupurile în vechiul cuptor nefolosit din bucătărie. „Dar mai trebuie să ne ocupăm de tată”, am adăugat eu. Mă temeam de el. Îmi doream dintr-o dată să găsim o modalitate în care să rezolvăm repede toată problema. Dar el a zis că tatăl şi fratele nu mai existau, că moartea se dusese la cină în căsuţa lor de lîngă ruine, şi că a rămas să spună rugăciunea după ce toată lumea a terminat. „Vinul e de vină”, a şoptit el apoi, trecîndu-şi degetul peste buze. Amîndoi băuseră prea mult vin. M-am trezit bătînd cu un băţ în ţăruşii din gard pentru a crea o melodie”, a zis el rîzînd. „Dar nu-mi place ameţeala asta. Ţie-ţi place?” Şi, cînd s-a uitat la mine, a trebuit să zîmbesc, fiindcă vinul lucra în el şi îl înmuia; în clipa aceea, cînd chipul îi părea cald şi înţelegător, m-am aplecat şi i-am spus: „Aud paşii Claudiei pe scară. Fii blînd cu ea. Totul s-a terminat.”
Atunci a apărut ea, cu panglicile bonetei desfăcute şi cu cizmuliţele pline de noroi. Mă uitam la ei încordat, Lestat avea un rînjet pe buze, iar ea îl trata ca şi cum nici n-ar fi fost acolo. Avea în braţe un buchet de crizanteme albe atît de mare, încît o făcea să pară şi mai mică. Boneta i-a căzut de tot, atîrnîndu-i o clipă pe umăr, după care a alunecat pe covor. Prin tot părul ei auriu am văzut petale înguste de crizanteme. „Mîine e Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor”, a zis ea. „Ştii?”
„Da”, am răspuns eu. E ziua cînd, în New Orléans, toţi credincioşii merg la cimitire să îngrijească mormintele celor dragi. Văruiesc pereţii cavourilor, curăţă numele săpate în plăcile de marmură şi acoperă mormintele cu flori. În Cimitirul St. Louis, care era foarte aproape de casa noastră, unde erau îngropate toate familiile înstărite din Louisiana, unde era îngropat şi propriul meu frate, erau chiar şi băncuţe de fier în faţa mormintelor, pe care rudele puteau să se aşeze şi să primească alte familii, care veniseră la cimitir cu acelaşi scop. Era o adevărată sărbătoare în New Orléans; turiştilor care nu înţelegeau, le-ar fi părut o celebrare a morţii, dar era, de fapt, o celebrare a vieţii de apoi. „Am cumpărat astea de la unul din vînzători”, a zis Claudia cu o voce slabă şi inexpresivă, iar ochii îi erau opaci şi lipsiţi de emoţie.
„Pentru cele două femei pe care le-ai lăsat în bucătărie!” a spus Lestat cu asprime. Ea s-a întors spre el pentru prima oară, dar n-a zis nimic, ci doar a rămas privindu-l ca şi cum nu-l mai văzuse niciodată. După aceea a făcut cîţiva paşi spre el şi a continuat să-l privească, tot ca şi cum l-ar fi studiat. Am înaintat. Simţeam furia lui. Răceala ei. Apoi ea s-a întors spre mine şi uitîndu-se cînd la unul cînd la altul, a întrebat:
„Care din voi a făcut-o? Care din voi m-a făcut ceea ce sînt?”
Orice altceva ar fi spus sau ar fi făcut nu m-ar fi mirat mai mult. Şi, totuşi, era inevitabil ca tăcerea ei îndelungată să se sfîrşească odată. Cu toate acestea, părea foarte puţin preocupată de mine. Privirea îi era aţintită asupra lui Lestat. „Vorbeşti despre noi ca şi cînd am fi dintotdeauna ceea ce sîntem acum”, a zis ea cu un glas calm, măsurat, tonul de copil fiind întregit de o seriozitate de femeie. „Vorbeşti despre cei de afară numindu-i muritori şi pe noi ne numeşti vampiri. Dar n-a fost întotdeauna aşa. Louis a avut o soră muritoare, mi-o amintesc. Şi are o fotografie a ei în cufăr. L-am văzut uitîndu-se la ea! A fost muritor ca şi ea, şi eu la fel. Altfel, de ce mărimea asta, de ce forma asta?” Şi-a desfăcut braţele, lăsînd crizantemele să cadă pe podea. I-am şoptit numele. Cred că voiam să-i distrag atenţia, dar era imposibil. Valul se întorsese. Ochii lui Lestat ardeau cu o fascinaţie extraordinară, o plăcere răutăcioasă.
„Tu ai făcut din noi ceea ce sîntem, nu?” l-a întrebat ea acuzator.
El a ridicat din sprîncene, prefăcîndu-se uimit. „Ce eşti?” a întrebat-o. „Ai fi preferat să fii altfel?” Şi-a tras genunchii la piept şi s-a aplecat puţin înainte, făcînd ochii mici. „Ştii cît timp a trecut? Poţi să te imaginezi pe tine însăţi? Trebuie să găsesc o bătrînă ramolită ca să-ţi arăt cum ai fi arătat acum, dacă te-aş fi lăsat?”