Ea i-a întors spatele, a stat o clipă ca şi cum n-ar fi ştiut ce să facă, după care s-a dus spre scaunul de lîngă şemineu şi s-a ghemuit pe el, ca şi cel mai neajutorat copil. Şi-a tras genunchii la piept, haina de catifea îi era descheiată, rochia de mătase strînsă în jurul genunchilor, iar ea privea la cenuşa din cămin. În privirea ei, însă, nu era nimic neputincios. Ochii ei aveau o viaţă independentă, ca şi cum trupul ar fi fost posedat.
„Ai fi fost moartă acum, dacă ai fi rămas muritoare!” i-a mai spus Lestat, întărîtat de tăcerea ei şi apoi şi-a coborît picioarele pe podea. „Mă auzi? De ce mă întrebi asta acum? De ce faci atîta caz? Toată viaţa ai ştiut că eşti vampir.” Aşa şi-a continuat tirada, spunînd cam aceleaşi lucruri pe care mi le spusese şi mie de nenumărate ori: cunoaşte-ţi natura, ucide, fii ceea ce eşti. Dar toate astea păreau ciudat de inutile, căci Claudia nu avea nici un fel de remuşcări în legătură cu ucisul. Ea s-a lăsat pe spate şi a întors capul încet, studiindu-l din nou, de parcă ar fi fost o marionetă pe sfori. „Tu mi-ai făcut-o? Cum anume?” l-a întrebat ea, făcînd ochii mici. „Cum ai făcut-o?”
„De ce ţi-aş spune? E puterea mea.”
„De ce numai a ta?” l-a întrebat ea apoi, cu o voce rece ca gheaţa şi ochii îi erau lipsiţi de suflet. „Cum ai făcut-o?” a întrebat ea deodată cu furie.
Era electrizant. El s-a ridicat de pe canapea şi eu am ţîşnit imediat în picioare, aşezîndu-mă în faţa lui. „Fă-o să tacă!” mi-a spus el, frîngîndu-şi mîinile. „Fă ceva cu ea! Nu pot s-o suport!” Apoi a pornit spre uşă, dar s-a întors şi a venit foarte aproape, aşa încît o domina, ascunzînd-o în umbră. Ea îl privea fără teamă, plimbîndu-şi ochii peste chipul lui cu o totală detaşare. „Pot să stric ce-am făcut. Şi cu tine şi cu el”, i-a spus el, arătînd cu degetul spre mine. „Bucură-te că te-am făcut ceea ce eşti”, a adăugat, rînjind. „Sau te fac mii de fărîme!”
— Ei bine, pacea din casă era distrusă, deşi era linişte. Zilele treceau fără ca ea să mai pună întrebări, dar acum se cufunda în lectura cărţilor despre ştiinţele oculte, vrăjitoare, vrăjitorie şi vampiri. Toate astea erau în mare parte plăsmuiri, înţelegi. Mituri, poveşti, uneori simple poveşti de groază romanţate. Dar ea citea tot. Citea pînă în zori, aşa încît trebuia să mă duc s-o iau la culcare.
Între timp, Lestat a angajat un valet şi o menajeră şi a pus o echipă de lucrători să construiască în curte o fîntînă mare cu o nimfă din piatră care turna veşnic apă dintr-o scoică larg deschisă. A pus să se aducă peşti aurii şi să se introducă în fîntînă lăzi cu nuferi cu rădăcină, ale căror flori pluteau la suprafaţa apei şi tremurau la continua ei mişcare.
O femeie îl văzuse ucigînd pe Nyades Road, care ducea spre oraşul Carrolton, şi au apărut tot felul de poveşti în ziar legate de asta, asociindu-l cu o casă bîntuită de stafii din apropiere de Nyades şi Melpomene, lucruri care îl încîntau. A fost o vreme fantoma de pe Nyades Road, după care, în cele din urmă, totul s-a uitat; atunci a făcut o altă crimă oribilă, într-un alt loc public şi a pus în funcţiune imaginaţia celor din New Orléans. Dar toate astea conţineau o anumită teamă. Era gînditor, suspicios, mereu lîngă mine, întrebîndu-mă unde era Claudia, unde se dusese şi ce făcea.
„O să fie cuminte”, îi spuneam pentru a-l linişti, deşi eram înstrăinat de ea şi îndurerat, de parcă ar fi fost mireasa mea. Ea nici nu mă vedea acum, aşa cum nu-l văzuse pe Lestat înainte, şi dispărea uneori chiar în timp ce vorbeam cu ea.
„Ar face bine să fie!” mi-a spus el pe un ton neplăcut.
„Şi ce-o să faci dacă n-o să fie?” l-am întrebat eu mai mult cu teamă decît acuzator, iar el şi-a ridicat spre mine ochii reci şi cenuşii. „Ai grijă de ea, Louis. Stai de vorbă cu ea!” a zis el. „Totul a fost perfect şi, acum, asta. N-avem nevoie de aşa ceva.”
— Am hotărît însă s-o las să vină singură la mine şi ea a făcut-o. S-a întîmplat într-o seară devreme, cînd abia mă trezisem. Casa era învăluită în întuneric. Am văzut-o stînd în dreptul uşii-fereastră; purta mîneci bufante şi un cordon roz şi privea printre gene viaţa de seară de pe Rue Royale. Îl auzeam pe Lestat în camera lui, zgomotul apei turnate din cană. Parfumul coloniei lui a ajuns pînă la noi şi a dispărut asemeni sunetului muzicii de la cafeneaua din apropiere. „Nu vrea să-mi spună nimic”, a zis ea încet. Nu-mi dădusem seama că ştia că deschisesem ochii. M-am dus şi am îngenuncheat lîngă ea. „Dar tu o să-mi spui, nu? Cum a făcut-o.”
„Asta vrei să ştii cu adevărat?” am întrebat-o eu, studiindu-i chipul. Sau de ce ţi-a făcut-o ţie… şi ce-ai fost înainte? Nu înţeleg ce vrei să spui cu „cum”, pentru că, dacă vrei să ştii cum a făcut, pentru a-i transforma pe alţii la rîndul tău…”
„Nu ştiu nici măcar despre ce e vorba. Ce spui”, a zis ea cu o nuanţă de răceală, după care s-a întors şi şi-a aşezat mîinile pe faţa mea. „Ucide cu mine în noaptea asta”, a şoptit ea la fel de senzual ca o iubită. „Şi spune-mi tot ce ştii. Ce sîntem? De ce nu sîntem ca ei?” m-a întrebat ea aruncîndu-şi privirea pe stradă.
„Nu ştiu răspunsurile la întrebările tale”, i-am spus eu, iar chipul ei s-a contorsionat deodată, de parcă s-ar fi chinuit să mă audă pe deasupra unui zgomot brusc. Apoi a clătinat din cap, dar eu am continuat. „Îmi pun şi eu aceleaşi întrebări. Nu ştiu. O să-ţi spun cum am fost transformat… că Lestat a făcut-o. Dar modul cum a făcut-o nu-l cunosc!” Pe chipul ei se vedea aceeaşi încordare. Vedeam primele semne de teamă sau ceva mai rău şi mai profund decît teama. „Claudia”, i-am spus eu acoperindu-i mîinile cu ale mele şi apăsîndu-i-le cu blîndeţe pe pielea mea. „Lestat vrea să-ţi spună un lucru înţelept. Nu pune întrebările astea. Mi-ai fost tovarăşă timp de nenumăraţi ani, în căutarea a tot ceea ce puteam să învăţ despre viaţa muritorilor şi despre crearea lor. Nu fi tovarăşa mea şi în neliniştea asta. El nu ne poate da răspunsurile. Iar eu nu cunosc nici unul.” Vedeam că nu putea să accepte, dar nu mă aşteptasem la întoarcerea bruscă, la violenţa cu care şi-a smuls părul din cap pentru o clipă, după care s-a oprit, de parcă gestul acela ar fi fost inutil şi stupid. M-am speriat. Se uita pe cerul întunecat, fără stele, pe care norii se deplasau cu repeziciune dinspre fluviu. A mişcat brusc din buze, ca şi cum şi le-ar fi muşcat, după care s-a întors spre mine şi mi-a spus, tot în şoaptă: „Deci, el m-a făcut… el a făcut-o… nu tu!” Expresia ei avea ceva înspăimîntător şi fără să vreau m-am îndepărtat de ea. Stăteam în faţa căminului, aprinzînd o singură lumînare în dreptul oglinzii înalte, cînd, deodată, am văzut ceva ce m-a uluit: mai întîi s-a format din întuneric, ca o mască hidoasă şi apoi a devenit o realitate tridimensională: un craniu descompus. M-am uitat fix la el. Mirosea încă a pămînt, dar fusese curăţat. „De ce nu-mi răspunzi?” mă întreba ea. Am auzit uşa lui Lestat deschizîndu-se. Ieşea să ucidă sau cel puţin să găsească prada. Eu nu voi ieşi.
Lăsam primele ore ale serii să se adune în linişte, aşa cum se strîngea foamea în mine, pînă cînd pofta devenea atît de puternică, încît mă lăsam în voia ei complet, orbeşte. I-am auzit din nou întrebarea cu claritate, de parcă ar fi plutit prin aer ca reverberaţia unui clopot… şi mi-am simţit inima bătînd. „El m-a făcut, bineînţeles! A şi spus-o. Dar tu-mi ascunzi ceva. Ceva la care el face aluzie ori de cîte ori îl întreb. Spune că nu s-ar fi putut face fără tine!”