Mă uitam ţintă la craniu şi, totuşi, o auzeam, ca şi cum vorbele ei m-ar fi biciuit încontinuu, ca să mă facă să mă întorc pentru a înfrunta biciul. Un gînd m-a străbătut brusc, mai degrabă ca un fior rece decît ca un gînd, şi anume că nimic nu va mai rămîne din mine decît un asemenea craniu. M-am întors şi, în lumina care pătrundea de pe stradă, i-am văzut ochii, ca două flăcări întunecate pe chipul ei alb. O păpuşă căreia cineva îi scosese ochii cu cruzime, înlocuindu-i cu un foc diabolic. M-am trezit ducîndu-mă spre ea, şoptindu-i numele, un gînd mi s-a format pe buze, dar apoi a murit, m-am apropiat de ea, după aceea m-am depărtat, căutîndu-i haina şi pălăria. Am văzut o mănuşă mică pe jos, fosforescentă în întuneric şi, o clipă, am avut impresia că era o mînuţă retezată.
„Ce se-ntîmplă cu tine…?” m-a întrebat ea apropiindu-se şi cercetîndu-mi chipul. „Ce s-a întîmplat întotdeauna? De ce te uiţi aşa la craniu şi la mănuşă?” A întrebat toate astea cu blîndeţe, dar… nu cu destulă blîndeţe.
Exista un uşor calcul în vocea ei, o detaşare de neatins.
„Am nevoie de tine”, i-am spus eu fără să vreau. „Nu suport să te pierd. Eşti singura mea tovarăşă în nemurire.”
„Cu nesiguranţă că mai sînt şi alţii! Doar nu sîntem noi singurii vampiri de pe pămînt!” O auzeam spunînd acele cuvinte aşa cum le spusesem şi eu, propriile mele vorbe întorcîndu-se acum la mine pe valul conştiinţei ei de sine, al căutării ei. Dar nu-i nici o durere, mi-am spus eu deodată. Ci doar nerăbdare, o nerăbdare lipsită de inimă. M-am uitat la ea. „Nu eşti la fel ca mine?” am întrebat-o eu şi ea m-a privit. „Tu m-ai învăţat tot ce ştiu!”
„Lestat te-a învăţat să ucizi”, i-am spus eu, aducîndu-i mănuşa. „Aşa, vino… hai să ieşim. Vreau să ies…” mormăiam eu, încercînd să-i pun mănuşile. I-am ridicat apoi părul bogat şi ondulat şi i l-am aşezat cu blîndeţe peste palton. „Dar tu m-ai învăţat să văd!” a spus ea. „M-ai învăţat cuvintele «ochi de vampir»”, a adăugat. „M-ai învăţat să beau lumea, să doresc mai mult decît…”
„N-am vrut niciodată ca vorbele astea să sune aşa, «ochi de vampir», i-am spus eu.” „Cînd le pronunţi tu, au o altă rezonanţă…” trăgea de mine, încercînd să mă facă s-o privesc. „Vino”, i-am zis eu, „vreau să-ţi arăt ceva…” Şi am străbătut repede coridorul, am coborît scara şi am traversat curtea întunecată. Dar nu ştiam ce vreau să-i arăt mai mult decît încotro mergeam. Doar că trebuia să mă îndrept spre acel lucru cu un instinct sublim şi blestemat.
Am străbătut oraşul, cerul fiind acum de un violet pal, din momentul în care norii dispăruseră, stelele erau mici şi palide, iar aerul sufocant şi înmiresmat chiar şi atunci cînd ne-am depărtat de grădinile mari, îndreptîndu-ne spre acele străzi urîte şi înguste, unde florile răsăreau printre crăpăturile pietrelor şi unde uriaşul oleandru îşi înălţa pe terenuri virane tulpina groasă, ca de ceară, plină de flori albe şi roz, ca o buruiană monstruoasă. Auzeam paşii repezi ai Claudiei care se ţinea după mine, fără să-mi ceară nici măcar o dată să merg mai încet; în cele din urmă s-a oprit, cu chipul extrem de răbdător, uitîndu-se la mine pe strada întunecoasă şi îngustă, unde cîteva case franţuzeşti vechi cu acoperişurile în pantă mai rămăseseră printre faţadele clădirilor spaniole, căsuţe vechi, cu tencuiala desprinsă de cărămizile ce putrezeau dedesubt. Am găsit casa orbeşte, conştient că întotdeauna ştiusem unde se afla şi o ocolisem, oprindu-mă mereu înaintea acelui colţ neluminat, nevrînd să trec pe lîngă fereastra joasă prin care o auzisem prima oară pe Claudia plîngînd. Casa mai stătea încă în picioare. Era mai joasă decît în trecut, aleea era traversată de frînghii pline cu rufe întinse la uscat, iar cele două ferestre erau sparte şi acoperite cu pînză. Am atins obloanele. „Aici te-am văzut prima oară”, i-am spus eu, gîndindu-mă să-i spun ca să înţeleagă, deşi îi simţeam deja răceala şi distanţa din privire. „Te-am auzit plîngînd. Erai acolo, într-o cameră cu mama ta. Şi mama ta era moartă de cîteva zile, dar tu nu ştiai. Te agăţai de ea, scîncind… plîngînd sfîşietor, cu trupul palid, înfierbîntat din cauza febrei şi înfometat. Încercai s-o trezeşti din morţi, o strîngeai în braţe să-ţi dea căldură, de teamă. Era aproape dimineaţă şi…”
Mi-am dus mîna la tîmplă. „Am deschis obloanele… am intrat în cameră. Mi-a fost milă de tine. Milă. Dar… şi altceva.”
I-am văzut buzele înmuindu-se şi ochii devenind mari.
„Te-ai hrănit… cu mine?” a şoptit ea. „Am fost victima ta!”
„Da!” i-am spus eu. „Aşa e.”
A fost un moment atît de elastic şi de dureros, încît era de nesuportat. Stătea complet nemişcată în întuneric, ochii ei uriaşi adunau lumina, iar aerul cald s-a ridicat brusc cu un zgomot slab. După aceea s-a întors şi i-am auzit bocănitul pantofilor cînd fugea. Şi a fugit. A fugit. Eu stăteam încremenit, auzind cum zgomotul se stingea din ce în ce; apoi m-am întors, teama din mine crescînd şi devenind insurmontabilă, şi am luat-o la fugă după ea. Era de neconceput să n-o prind din urmă, să n-o ajung imediat şi să-i spun că o iubeam, că trebuia s-o am, trebuia s-o păstrez şi, cu fiecare secundă în care fugeam pe strada întunecată, ea părea să se depărteze de mine puţin cîte puţin; inima îmi bătea cu putere, nehrănită, răzvrătindu-se împotriva efortului. Pînă cînd m-am oprit brusc. Ea se afla sub un felinar şi mă privea tăcută, ca şi cum nici nu m-ar fi cunoscut. I-am cuprins mijlocul cu amîndouă mîinile şi am ridicat-o în lumină. M-a studiat, cu chipul schimonosit, după care a întors capul, refuzînd să-mi susţină privirea, ca şi cum ar fi trebuit să-şi mascheze un puternic sentiment de repulsie. „M-ai ucis”, a şoptit ea. „Mi-ai luat viaţa!”
„Da”, i-am zis, ţinînd-o aşa încît să-i simt inima bătînd. „Mai bine-zis, am încercat să ţi-o iau. Să ţi-o beau. Dar aveai o inimă cum nu mai întîlnisem vreodată, o inimă care bătea, bătea, pînă cînd am fost nevoit să-ţi dau drumul, să te depărtez de mine, ca nu cumva să-mi înteţeşti pulsul atît de mult, încît să mor. Lestat m-a descoperit; Louis cel sentimental şi prost, se hrănea cu un copil cu părul auriu, o fiinţă inocentă, o fetiţă. El te-a adus înapoi de la spitalul unde te duseseră şi n-am ştiut ce avea de gînd, în afară de a mă învăţa propria mea natură. „Ia-o, termină”, a spus şi eu am simţit din nou acea pasiune pentru tine. Ah, ştiu că acum te-am pierdut pentru totdeauna. Văd asta în ochii tăi! Te uiţi la mine ca la muritori, de undeva de departe, dintr-un loc al independenţei reci, pe care eu nu pot s-o pricep. Dar am făcut-o. Am simţit din nou pentru tine acea poftă insuportabilă, pentru inima ta care bătea, pentru obrazul ăsta, pielea asta. Erai trandafirie şi frumos mirositoare cum sînt copiii muritori, dulce cu un amestec de sare şi ţărînă. Te-am ţinut din nou şi te-am luat din nou. Iar cînd am avut impresia că inima ta mă omoară şi nu-mi păsa, el ne-a despărţit şi, tăindu-şi încheietura mîinii, ţi-a dat să bei. Şi tu ai băut. Şi ai băut şi ai băut, pînă cînd era să-l secătuieşti, făcîndu-l să se clatine. Dar erai deja vampir. Şi, chiar în noaptea aceea, ai băut sîngele unei fiinţe omeneşti, lucru pe care l-ai făcut apoi în fiecare noapte.”
Expresia de pe chipul ei nu se schimbase. Pielea îi era precum ceara lumînărilor albe; numai ochii conţineau viaţă. Nu mai aveam ce să-i spun, aşa că am lăsat-o jos. „Eu ţi-am luat viaţa”, i-am zis eu. „Iar el ţi-a redat-o.”