„Aşa, deci”, a spus ea foarte încet. „Vă urăsc pe amîndoi!”
Vampirul tăcu.
— Bine, dar de ce i-ai spus? îl întrebă băiatul, după o pauză respectuoasă.
— Cum aş fi putut să nu-i spun? zise vampirul, ridicîndu-şi privirea puţin uluit. Trebuia să ştie. Trebuia să cîntărească lucrurile. Nu era ca şi cum Lestat ar fi răpit-o direct vieţii, aşa cum făcuse cu mine; eu o rănisem. Ar fi murit! N-ar mai fi putut să ducă o viaţă de muritoare. Dar care-i deosebirea? Pentru toţi, moartea e o chestiune de ani! Deci, ceea ce ea a văzut atunci mai plastic a fost ceea ce ştiu toţi oamenii: că moartea vine în mod inevitabil, doar dacă cineva nu alege… asta! spuse el şi desfăcu mîinile albe, privindu-şi palmele.
— Ai pierdut-o? A plecat?
— Să plece! Unde ar fi putut să plece? Era un copil cam de înălţimea asta. Cine i-ar fi oferit adăpost? Să fi căutat vreun cavou, ca vampirii din poveşti, unde să stea ziua înconjurată de viermi şi furnici şi să iasă doar ca să bîntuie prin vreun cimitir mic şi prin împrejurimile lui? Dar nu de asta n-a plecat. Ceva din ea aducea cu mine. Şi în Lestat exista asta. Nu suportam să trăim singuri! Aveam nevoie de puţină companie! O sumedenie de muritori ne înconjurau, bîjbîind, orbi, preocupaţi, miresele şi mirii morţii.
„Uniţi în ură”, mi-a spus ea calmă după aceea. Am găsit-o lîngă şemineul gol, smulgînd floricelele de pe un fir lung de levănţică. Eram atît de uşurat că am văzut-o acolo, încît aş fi făcut orice. Cînd m-a întrebat cu o voce scăzută dacă aveam să-i spun tot ce ştiam, am făcut-o bucuros. Căci restul era floare la ureche, faţă de acel vechi secret, că eu îi luasem viaţa. I-am povestit despre mine aşa cum ţi-am povestit ţie, despre felul cum Lestat a venit la mine şi ce s-a întîmplat în noaptea în care el a adus-o de la spital. Nu a pus nici o întrebare, ci doar din cînd în cînd, îşi ridica privirea. După aceea, cînd am terminat şi am rămas acolo, uitîndu-mă iarăşi la acel craniu nenorocit, ascultînd zgomotul slab pe care îl făceau petalele ce cădeau pe rochia ei şi simţind o amorţeală în membre şi în minte, ea mi-a spus: „Nu te dispreţuiesc!” M-am dezmeticit. Ea s-a dat jos de pe perna înaltă şi rotundă din damasc şi a venit spre mine, purtînd mirosul florilor şi ţinînd petalele în mînă. „Ăsta-i mirosul unui copil muritor?” m-a întrebat ea în şoaptă. „Louis. Iubitule.” Îmi amintesc că am îmbrăţişat-o şi mi-am ascuns faţa în pieptul ei micuţ, strivindu-i umerii fragili, iar minutele ei mi se strecurau prin păr, alinîndu-mă, ţinîndu-mă. „Am fost muritoare pentru tine”, a zis ea şi, cînd mi-am ridicat privirea, am văzut-o zîmbind; moliciunea buzelor ei a dispărut, însă, foarte repede şi, în clipa următoare, privea dincolo de mine, ca un om care ascultă o muzică îndepărtată şi importantă. „Mi-ai dat sărutul tău nemuritor”, a spus ea, deşi nu mie, ci sieşi. „M-ai iubit cu natura ta de vampir.”
„Acum te iubesc cu natura mea umană, dacă am avut aşa ceva vreodată”, i-am spus eu.
„Ah, da…”, a zis ea, tot gînditoare. „Da, şi ăsta-i punctul tău slab, de aceea chipul tău a fost atît de nefericit cînd am spus aşa cum spun muritorii „te urăsc”, şi de aceea acum mă priveşti aşa. Natura umană. Eu n-o am. Şi nici o poveste despre cadavrul unei mame şi despre camere de hotel în care copiii învaţă monstruozităţi nu poate să-mi ofere aşa ceva. N-o am. Ochii tăi se răcesc de teamă cînd îţi spun asta. Şi, totuşi, am limba ta. Pasiunea ta pentru adevăr. Nevoia ta de a pătrunde cu mintea peste tot, ca ciocul unei păsări colibri, care ciocăne atît de puternic şi de iute, încît muritorii au impresia că n-are picioruşe şi că nu se aşază niciodată, căutînd mereu, la infinit. Eu sînt sinele tău vampir mai mult decît tine însuţi. Şi acum, somnul de şaizeci şi cinci de ani s-a sfîrşit.”
Somnul de şaizeci şi cinci de ani s-a sfîrşit! Am auzit-o şi nu puteam să cred, nu voiam să cred că ştia şi chiar vru-sese să spună ceea ce spusese. Căci exact atîta trecuse din noaptea aceea cînd am încercat să-l părăsesc pe Lestat şi n-am reuşit şi, îndrăgostindu-mă de ea, am uitat de creierul meu fecund şi de întrebările mele îngrozitoare. Acum ea avea pe buze acele întrebări îngrozitoare şi trebuia să le afle răspunsul. S-a dus încet în mijlocul încăperii şi a împrăştiat în jurul ei petalele de levăntică strivite. Apoi a frînt tulpina fragilă şi a dus-o la buze. După ce a auzit toată povestea, a spus: „Deci, m-a transformat… ca să-ţi fiu tovarăşă. Nici un lanţ nu te-ar fi putut ţine în singurătatea ta şi el nu putea să-ţi dea nimic. Mie nu-mi dă nimic… Obişnuiam să-l găsesc fermecător. Îmi plăcea felul cum mergea, cum lovea dalele de piatră cu bastonul şi cum mă lua în braţe. Şi abandonul cu care ucidea, exact cum simţeam şi eu. Dar nu-l mai găsesc fermecător. Iar tu nu l-ai găsit niciodată. Noi doi am fost marionetele lui; tu ai rămas, ca să ai grijă de el, iar eu, tovarăşa ta salvatoare. A venit timpul ca totul să se termine, Louis. A venit timpul să-l părăsim.” Timpul să-l părăsim. Nu mă gîndisem la asta, nu mai visasem de mult la aşa ceva; mă obişnuisem cu el, de parcă ar fi fost o condiţie a vieţii înseşi. Auzeam un amestec de zgomote, ceea ce însemna că el intrase cu trăsura pe alee şi că, în curînd, avea să urce pe scara din dos. M-am gîndit la ce simţeam întotdeauna cînd îl auzeam venind, o vagă nelinişte şi un vag sentiment de necesitate. Apoi, gîndul de a scăpa de el pentru totdeauna a trecut peste mine ca apa pe care o uitasem, valuri şi valuri de apă rece. M-am ridicat, şoptindu-i că venea.
„Ştiu”, a spus ea zîmbind. „L-am auzit cînd a dat colţul.”
„Dar n-o să ne lase să plecăm”, i-am şoptit eu, deşi prinsesem sensul cuvintelor ei. Avea nişte simţuri de vampir foarte dezvoltate. Ştia grozav să stea de pază. „Înseamnă că nu-l cunoşti, dacă-ţi închipui că o să ne lase să plecăm”, i-am spus eu, speriat de încrederea ei în sine. „N-o să ne lase.” Şi ea a zis, continuînd să zîmbească: „Ah… zău?”
Am stabilit atunci că vom face planuri. Imediat. Seara următoare, agentul meu a venit cu obişnuita plîngere că nu putea să mai lucreze la lumina unei singure lumînări amărîte şi i-am spus să facă aranjamentele necesare pentru o traversare a oceanului. Claudia şi cu mine aveam să plecăm în Europa cu primul vapor, indiferent în ce port avea să ne ducă. Şi, foarte important era ca un cufăr mare să fie încărcat de asemenea pe vapor, un cufăr care trebuia transportat cu grijă de acasă în timpul zilei şi urcat la bord, dar nu la bagaje, ci în cabina noastră. Pe urmă au fost aranjamentele pentru Lestat. Plănuisem să-i las cîteva magazine închiriate, casele din oraş şi cu o mică firmă de construcţii, care opera în Faubourg Marigny. Mi-am pus semnătura pe toate acestea fără să ezit. Voiam să-mi cumpăr libertatea: să-l conving pe Lestat că nu voiam decît să facem o călătorie împreună şi că el putea să rămînă cu stilul de viaţă cu care se obişnuise; va avea banii lui, nu va mai trebui să-mi ceară nimic. Toţi acei ani îl făcusem să depindă de mine. Bineînţeles că îmi cerea bani, ca şi cum aş fi fost bancherul lui şi îmi mulţumea cu cele mai caustice cuvinte, dar ura dependenţa aceea. Speram să-i alung bănuielile, satisfăcîndu-i lăcomia. Şi, convins că îmi putea citi pe chip orice emoţie, eram teribil de temător. Nu-mi venea să cred că era posibil să scap de el. Înţelegi ce înseamnă asta? Mă purtam ca şi cum aş fi crezut, dar nu credeam.
Între timp, Claudia flirta cu dezastrul, stăpînirea ei de sine părîndu-mi-se extraordinară cînd citea din cărţile ei despre vampiri şi îi punea întrebări lui Lestat. Rămînea netulburată în faţa izbucnirilor lui sarcastice şi, uneori, îi punea aceeaşi întrebare iar şi iar în alte feluri, rumegînd cu atenţie orice informaţie care îi scăpa fără să vrea. „Ce vampir te-a făcut ceea ce eşti?” l-a întrebat ea, fără să-şi ridice privirea din carte şi ţinîndu-şi pleoapele coborîte sub atacul lui. „De ce nu vorbeşti niciodată despre el?” a continuat ea, de parcă obiecţiile lui severe ar fi fost inexistente. Părea imună la iritarea lui.