„Sînteţi lacomi, amîndoi!” a spus el seara următoare, plimbîndu-se încoace şi încolo prin centrul întunecat al camerei, privind-o răzbunător pe Claudia, care stătea în colţul ei, în cercul de lumină al luminării ei, cu cărţile împrejur. „Nemurirea nu vă ajunge! Nu, aţi căuta de dinţi calul de dar al lui Dumnezeu! Dacă aş oferi-o oricărui individ de pe stradă, ar fi încîntat…”
„Tu ai fost încîntat?” a întrebat ea încet, abia mişcînd buzele.
„Dar voi, voi vreţi să ştiţi motivul. Vreţi să terminăm totul? Pot să vă ofer moartea mai uşor decît v-am oferit viaţa!” S-a întors spre mine şi flacăra fragilă a lumînării ei îi arunca umbra peste mine. Îi crea o aureolă în jurul părului blond şi îi lăsa faţa, în afară de pometele sclipitor, în întuneric. „Vreţi moartea?”
„Cunoaşterea nu înseamnă moarte”, a şoptit ea.
„Răspundeţi-mi! Vreţi moartea?”
„Tu oferi toate lucrurile. Toate vin de la tine. Viaţa şi moartea”, a şoptit ea ironic.
„Aşa e”, a zis el.
„Tu nu ştii nimic”, i-a spus ea cu gravitate şi vocea îi era atît de slabă, încît şi cel mai mic zgomot de pe stradă i-a acoperit-o, luîndu-i cuvintele, aşa încît m-am trezit chinuindu-mă să o aud, lăsîndu-mi capul pe spate, lipit de scaun. „Să zicem că vampirul care te-a făcut nu ştia nimic şi că vampirul care l-a făcut pe acel vampir nu ştia nimic şi că nici vampirul dinaintea lui nu ştia nimic şi aşa mai departe, nimic ieşind din nimic pînă cînd nu rămîne nimic! Şi noi trebuie să trăim cu gîndul că nu există cunoaştere.”
„Da!” a strigat el deodată, ridicînd mîinile şi în glasul lui se simţea altceva în afară de furie.
Apoi a tăcut. Şi ea tăcea. După aceea, el s-a întors încet, ca şi cum eu aş fi făcut vreo mişcare care îl alertase, ca şi cum m-aş fi ridicat în spatele lui. Îmi amintea de felul în care se întorceau oamenii cînd îmi simţeau răsuflarea foarte aproape şi îşi dădeau brusc seama că, unde se crezuseră complet singuri… momentul acela de suspiciune îngrozitoare dinainte de a-mi vedea chipul şi să-şi ţină respiraţia. Acum se uita la mine şi abia îi vedeam buzele mişcîndu-se. Atunci am simţit. Îi era frică. Lui Lestat îi era frică. Ea îl fixa cu aceeaşi privire calmă, care nu trăda nici o emoţie, nici un gînd.
„Tu ai învăţat-o cu astea…” a şoptit el, după care a scăpărat un băţ de chibrit şi a aprins lumînările de pe poliţa căminului, ridicînd apoi sticlele afumate ale lămpilor şi plimbîndu-se prin încăpere pentru a face lumină, pînă cînd mica flacără a Claudiei a căpătat putere, iar el s-a rezemat cu spatele de poliţa de marmură, uitîndu-se cînd la o lampă, cînd la alta, de parcă lumina aceea i-ar fi redat puţină linişte.
„Mă duc afară”, a zis el atunci. Ea s-a ridicat chiar în clipa în care el ajunsese în stradă şi, deodată, s-a oprit în mijlocul camerei şi s-a întins, arcuindu-şi spatele mic, ridicîndu-şi braţele cu pumnii încleştaţi şi a închis ochii o clipă, după care i-a deschis larg, de parcă s-ar fi trezit brusc dintr-un vis. Era ceva obscen în gestul acela; camera părea să licărească de teama lui Lestat, să răsune de ecoul ultimului său răspuns. Acesta ceruse atenţia ei. Probabil că am făcut vreo mişcare involuntară pentru a nu mă mai uita la ea, căci a venit lîngă braţul fotoliului meu şi şi-a lipit mîna pe cartea mea, o carte pe care n-o mai citeam de cîteva ceasuri. „Vino cu mine afară.”
„Ai avut dreptate. Nu ştie nimic. N-are nimic să ne spună”, i-am zis eu.
„Chiar ai crezut vreodată că ştie?” m-a întrebat cu vocea ei mică. „O să găsim alţii ca noi”, a adăugat ea. „O să-i găsim în centrul Europei. Acolo trăiesc atît de mulţi, încît, povestirile, atît cele false, cît şi cele reale, umplu volume întregi. Sînt convinsă că de acolo au venit toţi vampirii, dacă au venit de undeva. Am trăit prea mult cu el. Vino afară. Lasă carnea să instruiască mintea.”
Cred că am simţit un fior de plăcere cînd am auzit-o rostind acele cuvinte, „Lasă carnea să instruiască mintea”. „Lasă cărţile de o parte şi ucide”, mi-a şoptit ea. Am urmat-o în jos pe scară, prin curte şi pe aleea îngustă spre o altă stradă. Apoi a întins mîinile spre mine să o iau în braţe, deşi, bineînţeles, nu era obosită; voia numai să fie aproape de urechea mea şi să mă ţină de gît. „Nu i-am spus de planul meu, despre călătorie, despre bani”, i-am zis eu, conştient că e ceva cu ea ce eu nu înţelegeam, în timp ce stătea uşoară în braţele mele.
„L-a ucis pe celălalt vampir”, a spus ea.
„Nu, de ce spui asta?” am întrebat-o eu, dar nu faptul că o spusese mă deranja, îmi tulbura sufletul ce semăna cu un ochi de apă care tînjea după nemişcare. Mă simţeam ca şi cum ea m-ar fi condus încet spre ceva, ca şi cum ea ar fi fost pilotul plimbării noastre lente pe strada întunecată. „Pentru că acum ştiu”, a spus ea cu autoritate în glas. „Vampirul a făcut un sclav din el şi el nu voia să fie aşa ceva mai mult decît aş vrea eu, aşa că l-a ucis. L-a ucis înainte să afle ce ar fi putut să ştie şi, apoi, cuprins de panică, a făcut un sclav din tine. Ai fost sclavul lui.”
„Nu chiar…” i-am şoptit eu. Îi simţeam obrazul lipit de tîmpla mea. Era rece şi avea nevoie să ucidă. „Nu un sclav, ci doar un fel de complice stupid”, i-am mărturisit eu, mi-am mărturisit mie însumi. Simţeam febra ucisului crescînd în mine, un nod de foame lăuntric, zvîcnituri în tîmple, ca şi cum venele s-ar fi contractat şi trupul mi-era pe cale de a deveni o hartă de vase chinuite.
„Nu, sclav”, a insistat ea pe un ton grav, de parcă ar fi gîndit cu glas tare, cuvinte revelaţii, piese ale unui puzzle. „Şi o să ne eliberezi pe amîndoi.”
M-am oprit. Mîna ei mă apăsa, îndemnîndu-mă să merg. Ne-am continuat drumul pe o alee largă din apropierea catedralei, îndreptîndu-ne spre luminile din Jackson Square, apa curgînd cu repeziciune în rigole şi sclipind argintie în lumina lunii. „O să-l ucid”, a spus ea.
Am încremenit în capătul aleii. Am simţit-o mişcîndu-se în braţele mele şi alunecînd în jos, ca şi cum ar fi putut să se elibereze de mine şi fără ajutorul stîngaci al mîinilor mele. Am aşezat-o pe trotuarul din piatră. I-am spus nu şi am clătinat din cap. Aveam acea senzaţie pe care ţi-am mai descris-o, că toate clădirile din jurul meu — Cabildo, catedrala, apartamentele de-a lungul pieţei — toate erau din mătase, nişte iluzii care aveau să fie brusc sfîşiate de un vînt îngrozitor în pămînt căscîndu-se un abis care era realitatea. „Claudia”, am îngăimat eu, întorcîndu-i spatele.
„De ce nu l-aş ucide?” a spus ea ridicînd glasul, pînă cînd acesta a devenit foarte ascuţit. „N-am ce face cu el! N-am ce să obţin de la el! Şi-mi provoacă durere, ceea ce n-o să suport!”
„Şi dacă el are puţină nevoie de noi?” am întrebat-o, dar vehemenţa aceea era falsă. Inutilă. Ea se depărtase de mine, cu umerii mici drepţi şi hotărîţi, cu pasul grăbit, ca o fetiţă care, ieşind duminica împreună cu părinţii, vrea s-o ia înainte pretinzînd că e singură. „Claudia!” am strigat eu şi am ajuns-o imediat din urmă. I-am cuprins mijlocul micuţ şi am simţit-o devenind rigidă ca fierul. „Claudia, nu poţi să-l omori!” i-am şoptit eu, iar ea a început să meargă cu spatele, după care a luat-o la fugă, ţăcănind pe pietre, şi a ieşit în drum. O cabrioletă a trecut pe lîngă noi, însoţită de un hohot de rîs, de tropăitul cailor şi de zgomotul roţilor din lemn. Strada a amuţit deodată. Am întins mîna spre ea şi am străbătut un spaţiu imens, găsind-o lîngă poarta Pieţei Jackson, cu mîinile încleştate pe gratiile de fier. M-am lăsat în jos lîngă ea. „Nu-mi pasă ce simţi, ce spui, dar nu se poate să vrei să-l omori”, i-am zis eu.