„De ce nu? Îl crezi atît de puternic?” a întrebat, fixînd cu privirea statuia din piaţă, ochii ei părînd două bălţi imense de lumină.
„E mai puternic decît îţi închipui! Mai puternic decît visezi! Cum vrei să-l omori? Nu te poţi măsura cu abilitatea lui. Nu ştii!” i-am spus eu rugător, dar o vedeam cum stă nemişcată, ca un copil care se uită fascinat într-o vitrină cu jucării. Limba i s-a mişcat deodată printre dinţi şi a atins buza de jos într-un mod ciudat, care m-a făcut să simt un fior slab prin trup. Simţeam gust de sînge. Simţeam ceva palpabil şi neputincios în mîinile mele. Voiam să ucid. Miroseam şi auzeam oamenii pe aleile pieţei, plimbîndu-se de-a lungul cheiului. Tocmai voiam s-o întorc cu faţa spre mine, să o scutur, dacă era nevoie, pentru a o face să asculte, cînd ea s-a răsucit şi m-a privit cu ochii ei mari şi umezi. „Te iubesc, Louis”, mi-a spus.
„Atunci, ascultă-mă, Claudia, te implor”, i-am şoptit eu, ţinînd-o în braţe, îmboldit deodată de un amestec de şoapte în apropiere, de vorbirea înceată şi articulată a oamenilor care acoperea zgomotele nopţii. „O să te distrugă, dacă încerci să-l omori. Nu poţi face asta. Nu ştii cum. Şi, împotrivindu-i-te, o să pierzi totul, Claudia, şi asta nu suport.”
Pe buzele ei a apărut un zîmbet aproape imperceptibil. „Nu, Louis”, a şoptit ea. „Pot să-l omor. Şi vreau să-ţi mai spun ceva, un secret numai al nostru.”
Am scuturat din cap, dar ea s-a lipit şi mai mult de mine, coborîndu-şi pleoapele aşa încît genele dese aproape că îi atingeau rotunjimea obrajilor. „Secretul e că vreau să-l omor, Louis. O să-mi facă plăcere!”
Am îngenuncheat lîngă ea, fără grai, în timp ce ochii ei mă studiau aşa cum făcuseră atît de des în trecut; apoi a spus: „Omor oameni în fiecare noapte. Îi seduc, îi atrag lîngă mine cu o foame nepotolită, o permanentă căutare a ceva… ceva, nu ştiu ce…” Şi-a lipit degetele de buze, gura fiindu-i întredeschisă, aşa încît îi zăream sclipirea dinţilor. „Şi nu vreau să ştiu nimic despre ei — de unde vin, încotro merg — dacă nu-i întîlnesc pe drum. Dar pe el nu pot să-l sufăr! Îl vreau mort şi îl voi omorî. O să-mi facă mare plăcere.
„Bine, Claudia, dar el nu e muritor. E nemuritor. Nici o boală nu-l poate atinge. Timpul n-are nici o putere asupra lui. Ameninţi o viaţă care ar putea dura pînă la sfîrşitul lumii!”
„Ah, da, aşa e!” a zis ea cu veneraţie şi respect. „O viaţă care ar putea dura secole întregi. Un astfel de sînge, o astfel de putere. Crezi că o să-mi contopesc puterea cu a lui, cînd o să-l omor?”
Eram furios. M-am îndreptat deodată şi i-am întors spatele. Auzeam şoaptele oamenilor în apropiere. Vorbeau despre tată şi fiică, despre o imagine a iubirii devotate. Mi-am dat seama că vorbeau despre noi.
„Nu e necesar”, i-am spus eu. „Întrece orice nevoie, orice raţiune, orice…”
„Ce? Omenie? E un ucigaş!” a zis ea şuierător. „Un animal de pradă singuratic!” a repetat ea în batjocură cuvintele lui. „Nu mă împiedica, nu căuta că ai să afli cînd mă hotărăsc s-o fac şi nici nu încerca să te interpui…” A ridicat mîna ca să mă împiedice să vorbesc şi mi-a strîns-o pe a mea cu putere, degetele ei muşcînd din carnea mea chinuită. „Dacă o faci, mă vei distruge. Nu trebuie să fiu descurajată.”
Apoi a rupt-o la fugă, cu panglicile bonetei fluturînd şi bocănind cu pantofii pe pietre. M-am întors, fără să fiu atent încotro mergeam, dorindu-mi ca oraşul să mă înghită, conştient acum de foamea care îmi întuneca raţiunea. Aproape că mi-era greaţă să-i pun capăt. Simţeam nevoia să las pofta şi emoţia să-mi întunece mintea şi m-am gîndit la victimă iar şi iar, mergînd încet pe străzi, deplasîndu-mă în mod inexorabil spre ea, spunîndu-mi: E o sfoară care mă trage prin labirint. Nu eu trag sfoara, ci ea mă trage pe mine… Şi, la un moment dat, m-am trezit pe Rue Conti ascultînd un zgomot surd, familiar. Erau scrimerii din salonul de deasupra, înaintînd pe podeaua din lemn, înainte, înapoi, încrucişîndu-şi spadele. M-am rezemat de zid, de unde prin ferestrele înalte şi fără perdele puteam să-i văd pe tinerii care se duelau pînă noaptea tîrziu, cu braţul stîng îndoit ca al unui dansator, avansînd cu graţie spre moarte, îndreptînd spadele cu graţie spre inimi, imagini ale tînărului Freniere care, cînd îşi împingea spada argintie înainte, cînd era împuns de o alta spre iad. Cineva coborîse scara îngustă din lemn pînă în stradă — un tînăr, un băiat atît de tînăr, încît avea obrajii netezi şi dolofani ai unui copil; faţa îi era îmbujorată din cauza antrenamentului, iar de sub haina gri elegantă şi cămaşa cu volănase se simţea mirosul dulceag de colonie şi sare. I-am simţit căldura cînd a ieşit din lumina slabă de deasupra scării. Rîdea încet şi vorbea aproape imperceptibil cu sine, părul castaniu căzîndu-i pe ochi în mers; a scuturat din cap, şoaptele s-au auzit mai tare, apoi s-au stins. Deodată s-a oprit brusc, cu privirea aţintită asupra mea. M-a privit, pleoapele i-au tremurat uşor şi apoi a rîs repede, nervos. „Vă rog să mă scuzaţi!” mi-a spus în franceză. „M-aţi speriat!” Apoi, tocmai cînd dădea să facă o plecăciune şi să treacă pe lîngă mine, a încremenit şi şocul i s-a aşternut pe faţa îmbujorată. Îi vedeam inima bătînd în carnea trandafirie a obrajilor şi îi simţeam mirosul sudorii subite a trupului său tînăr şi încordat.
„M-ai văzut în lumina felinarului”, i-am spus eu. „Şi faţa mea ţi s-a părut a fi o mască a morţii.”
Buzele i s-au desfăcut uşor, dinţii i s-au atins şi a încuviinţat involuntar, cu ochii ameţiţi.
„Treci!” i-am spus eu. „Repede!”
Vampirul tăcu şi apoi se mişcă de parcă ar fi vrut să continue, dar îşi întinse picioarele lungi sub masă şi, lăsîndu-se pe spate, îşi lipi mîinile de cap, ca şi cum şi-ar fi apăsat cu putere tîmplele.
Băiatul, care se aşezase într-o poziţie ghemuită, strîngîndu-şi braţele cu mîinile, se relaxa încet. Se uită la bandă şi apoi la vampir.
— Dar ai ucis pe cineva în noaptea aceea, spuse el.
— În fiecare noapte, spuse vampirul.
— Atunci, de ce l-ai lăsat să plece?
— Nu ştiu, zise el, pe un ton care nu voia să spună „pe cuvînt nu ştiu”, ci mai degrabă „las-o baltă”. Pari obosit, spuse vampirul. Am impresia că ţi-e frig.
— Nu contează, spuse băiatul repede. E cam frig în cameră, dar nu-mi pasă. Ţie nu ţi-e frig, nu?
— Nu, zise vampirul zîmbind şi apoi umerii îi tresăltară, semn că rîdea uşor.
Trecură cîteva clipe, timp în care vampirul păru să se gîndească şi băiatul să-i studieze chipul. Vampirul aruncă o privire spre ceasul băiatului.
— Ea n-a reuşit, nu-i aşa? întrebă băiatul încet.
— Sincer, ce crezi? întrebă vampirul, după ce se aşezase din nou rezemat de spătar, şi îl privi pe băiat stăruitor.
— Că a fost… aşa cum ai spus, distrusă, zise băiatul şi părea să simtă acele cuvinte, aşa încît înghiţi în sec după ce spuse „distrusă”. A fost? întrebă el.