— Nu crezi că putea s-o facă? întrebă vampirul.
— Dar el era atît de puternic. Tu singur ai spus că n-ai ştiut niciodată ce puteri avea, ce secrete cunoştea. Cum putea şti sigur cum să-l omoare? Cum a încercat?
Vampirul se uită la băiat multă vreme, expresia lui fiind de nedesluşit pentru acesta, care îşi feri privirea, de parcă ochii vampirului ar fi fost nişte lumini orbitoare.
— De ce nu bei din sticla aia pe care o ai în buzunar? întrebă vampirul. Te-ar încălzi.
— Ah, asta… spuse vampirul. Voiam să beau, dar…
Vampirul începu să rîdă.
— Ai crezut că nu e politicos! spuse el şi, deodată, se plesni peste pulpă.
— Aşa e, spuse băiatul, ridicînd din umeri, după care zîmbi, scoase sticluţa din buzunarul hainei, îi desfăcu capacul auriu şi luă o înghiţitură.
Apoi i-o întinse, uitîndu-se la vampir.
— Nu, spuse acesta zîmbind şi ridicînd mîna pentru a refuza oferta.
După aceea, chipul îi redeveni serios şi, lăsîndu-se pe spate, continuă:
— Lestat avea un prieten muzician pe Rue Dumaine. Îl văzusem la un recital în casa unei anume Madame LeClair, care locuia pe aceeaşi stradă, aceasta fiind pe atunci o stradă extrem de la modă; Madame LeClair, cu care Lestat se distra din cînd în cînd, îi găsise muzicianului o cameră într-o altă casă din apropiere, unde Lestat îl vizita adesea. Ţi-am spus că se juca cu victimele lui, se împrietenea cu ele, le făcea să-l placă, să aibă încredere în el şi chiar să-l iubească, după care le ucidea. Aşa că părea că se joacă cu tînărul acela, deşi durase mai mult decît orice altă asemenea prietenie. Tînărul scria muzică bună şi, adesea, Lestat venea acasă cu partituri proaspete, cîntînd apoi la pianul din salon. Băiatul avea foarte mult talent, dar îţi dădeai seama că muzica lui nu avea să se bucure de succes, pentru că era prea tulburătoare. Lestat îi dădea bani şi îşi petrecea seară de seară cu el, ducîndu-l adesea la restaurante unde tînărul nu şi-ar fi permis să se ducă niciodată, şi îi cumpăra hîrtia şi peniţele de care avea nevoie pentru a-şi scrie muzica.
Aşa cum ţi-am mai spus, durase mai mult decît orice altă prietenie a lui Lestat de acest gen. Nu-mi dădeam seama dacă, într-adevăr, se ataşase fără să vrea de acel muritor sau, pur şi simplu, pregătea o trădare şi o cruzime senzaţionale. De cîteva ori ne spusese, mie şi Claudiei, că plecase cu gîndul de a-l ucide pe băiat, dar că nu o făcuse. Şi, bineînţeles că nu l-am întrebat niciodată ce simţea, pentru că n-ar fi meritat scandalul pe care l-ar fi stîrnit întrebarea mea. Lestat ataşat de un muritor! Probabil că ar fi distrus mobila din salon de furie.
Seara următoare — după cea despre care tocmai ţi-am povestit — m-a agasat teribil, rugîndu-mă să-l însoţesc acasă la băiat. Era extrem de prietenos, aşa cum era de obicei cînd îmi dorea compania. Bucuria îl făcea astfel. Cînd voia să vadă o piesă bună, o operă, un balet. Întotdeauna voia să-l însoţesc. Cred că am văzut „Macbeth” de vreo cincisprezece ori împreună cu el. Ne-am dus la fiecare spectacol, chiar şi la cele date de amatori, după care, pe drum spre casă, Lestat îmi repeta replicile şi chiar le striga trecătorilor, cu un deget întins spre ei: „Mîine şi mîine şi mîine!” făcîndu-i să-l ocolească de parcă ar fi fost un beţiv. Dar efervescenţa aceea era nebunească, putînd să dispară în orice clipă; un cuvînt, două plăcute din partea mea, o aluzie cum că i-aş fi găsit compania agreabilă, ar fi putut elimina astfel de lucruri pentru luni întregi. Chiar ani. Dar acum a venit la mine într-o asemenea dispoziţie, rugîndu-mă să merg cu el la băiat. Îmi strîngea braţul în timp ce mă îndemna, iar eu, posomorit, catatonic, i-am aruncat o scuză nenorocită — gîndindu-mă doar la Claudia, la agent şi la un dezastru iminent. Îl simţeam venind şi mă miram că nu-l simţea şi el. În cele din urmă, a luat o carte de pe podea şi a azvîrlit-o spre mine, strigînd: „Atunci, citeşte-ţi afurisitele de poezii! Putrezeşte!” După care a ieşit val-vîrtej.
Asta m-a tulburat, nici nu-ţi pot spune cît de mult m-a tulburat. Îl doream rece, impasibil, plecat. M-am hotărît să o rog pe Claudia să renunţăm la tot. Mă simţeam lipsit de putere şi extrem de obosit. Dar uşa ei fusese încuiată pînă cînd plecase şi o zărisem doar o secundă în timp ce vorbea Lestat, o imagine dantelată şi minunată, punîndu-şi paltonul; mîneci bufante din nou şi o panglică violetă pe piept, ciorapii albi din dantelă zărindu-i-se sub tivul rochiţei şi pantofi albi imaculaţi. Mi-a aruncat o privire rece şi a ieşit.
Cînd m-am întors mai tîrziu, sătul şi o vreme prea moleşit pentru a-mi lăsa propriile gînduri să mă deranjeze, am început să simt că aceea avea să fie noaptea. Avea să încerce în noaptea aceea.
Nu pot să-ţi spun cum de ştiam asta. Mă deranjau anumite lucruri în legătură cu apartamentul. Claudia se mişca în salonul din fund, în spatele uşilor închise. Şi mi s-a părut că mai aud o voce acolo, şoptită. Claudia nu aducea niciodată pe nimeni acasă; nimeni n-o făcea în afară de Lestat, care îşi aducea femeile de pe stradă. Dar ştiam că era cineva acolo şi totuşi, nu simţeam nici un miros puternic; nu auzeam nici un sunet concret. Apoi am simţit în aer aromă de mîncare şi băutură. Şi un buchet de crizanteme se afla în vaza de argint de pe pian — flori care, pentru Claudia, simbolizau moartea.
Apoi a venit Lestat, cîntînd ceva încet, bastonul lui scoţînd un ra-ta-ta pe barele scării în spirală. A străbătut holul lung şi i-am văzut faţa îmbujorată datorită hranei şi buzele trandafirii; a aşezat partiturile pe pian. „L-am omorît sau nu?” m-a întrebat el, îndreptîndu-şi degetul spre mine. „Ce zici?”
„Nu l-ai omorît”, am zis eu amorţit. „Pentru că m-ai invitat să merg cu tine şi nu m-ai fi invitat să împart cu tine acea pradă.”
„Ah, dar poate că l-am omorît de furie pentru că n-ai vrut să vii cu mine!” a spus el deschizînd capacul pianului. Mi-am dat seama că ar fi fost în stare să continue astfel pînă în zori. Era bine dispus. L-am privit cum răsfoia partiturile şi mă întrebam: Poate să moară? Poate, într-adevăr, să moară? Şi, oare, ea chiar avea de gînd s-o facă? La un moment dat, am vrut să mă duc la ea să-i spun că trebuia să renunţăm la tot, chiar şi la călătoria propusă, şi să trăim ca mai înainte. Dar aveam senzaţia că, de acum, nu mai exista cale înapoi. Încă din ziua în care începuse să-i pună întrebări, acest lucru — indiferent ce era — devenise inevitabil. Simţeam cum o greutate imensă mă ţinea nemişcat în fotoliu.
A apăsat două clape cu mîinile. Avea foarte mult talent şi, în viaţă, ar fi putut fi un foarte bun pianist. Dar cînta fără sentiment; întotdeauna era detaşat de muzică, smulgînd-o pianului ca prin farmec, cu ajutorul virtuozităţii simţurilor şi controlului său de vampir; muzica nu trecea prin el, nu o scotea dinlăuntrul său. „Ei l-am omorît?” m-a întrebat el din nou.
„Nu, nu l-ai omorît”, am zis eu iarăşi, deşi la fel de bine aş fi putut să spun şi invers. Mă concentram să-mi păstrez chipul ca o mască.
„Ai dreptate. Nu l-am omorît”, a zis el. „Îmi place la nebunie să fiu lîngă el şi să-mi spun tot timpul că pot să-l omor şi c-o voi face, dar nu acum. Apoi să plec de la el şi să găsesc pe altcineva, care seamănă cu el cît mai mult. Dacă ar fi avut fraţi… i-aş fi ucis unul cîte unul. Familia ar fi căzut răpusă de o febră misterioasă, care le-ar fi secat trupurile!” a zis el imitînd în batjocură tonul unui strigător. „Claudia are o pasiune pentru familii. Şi, fiindcă veni vorba de familii, bănuiesc că ai auzit. Se pare că pe moşia Freniere ar exista stafii; nu pot ţine un supraveghetor, iar sclavii fug.”