Asta era ceva ce nu voiam neapărat să aud. Babette murise tînără, nebună, împiedicată, în sfîrşit, să se mai ducă la ruinele casei Pointe du Lac, insistînd că acolo îl văzuse pe diavol şi că trebuia să-l găsească. Auzisem toate astea sub formă de zvonuri. Pe urmă a venit vestea înmormîntării. Din cînd în cînd mă gîndisem să mă duc la ea, să încerc să găsesc o modalitate de a îndrepta ceea ce făcusem; alterori mă gîndeam că totul se va rezolva de la sine, iar în noua mea viaţă în care ucideam în fiecare noapte, mă depărtasem foarte mult de ataşamentul pe care-l simţisem pentru ea, pentru sora mea sau pentru orice alt muritor. În sfîrşit, priveam tragedia aşa cum ai privi-o din balconul unei săli de teatru, mişcat din cînd în cînd, dar niciodată de ajuns pentru a sări pe scenă alături de actori.
„Nu mai vorbi de ea”, i-am spus eu.
„Foarte bine. Vorbeam despre plantaţie, nu despre ea. Ea! Iubita ta doamnă, visul tău.” Mi-a zîmbit. „Ştii, pînă la urmă, tot cum am vrut eu a ieşit, nu crezi? Dar îţi spuneam, de tînărul meu prieten şi cum…”
„Aş prefera să cînţi”, i-am spus eu încet, discret, dar cît mai convingător posibil. Uneori acest lucru dădea rezultate cu Lestat. Dacă spuneam lucrul potrivit, făcea ce-i spuneam. Şi atunci a făcut-o: cu un rînjet, care parcă spunea „Prostule”, a început să cînte. Am auzit uşa salonului din fund deschizîndu-se şi am auzit paşii Claudiei pe hol. Nu veni, Claudia, gîndeam eu, simţeam eu; pleacă pînă nu vom fi distruşi cu toţii. Dar ea a înaintat hotărîtă pînă la oglinda de pe hol. Am auzit-o deschizînd sertarul măsuţei şi apoi zgomotul periei de păr. Se dăduse cu un parfum cu miros de flori. M-am întors încet ca s-o privesc cînd a apărut în prag, îmbrăcată în alb, şi am văzut-o îndreptîndu-se tăcută spre pian, unde şi-a împreunat mîinile pe el, sprijinîndu-şi bărbia în mîini şi fixîndu-l cu privirea pe Lestat.
Vedeam profilul lui şi pe ea privindu-l. „Ce mai vrei?” a întrebat el, dînd o pagină şi lăsîndu-şi mîna să cadă pe pulpă. „Mă iriţi. Prezenţa ta mă irită!” Şi-a îndreptat apoi privirea asupra paginii.
„Zău?” a zis ea cu cel mai dulce glas.
„Zău”. Şi o să-ţi mai spun ceva. Am cunoscut pe cineva care ar putea fi un vampir mai bun decît tine.”
Asta m-a uluit, dar nu era nevoie să-l îmboldesc ca să continue.
„Înţelegi ce vreau să spun?” a întrebat-o el.
„Ar trebui să mă sperie?” a întrebat.
„Eşti răsfăţată pentru că eşti singurul copil”, a zis el. „Ai nevoie de un frate. Sau, mai bine-zis, eu am nevoie de un frate. M-am săturat de voi doi. Vampiri lacomi, posomoriţi care ne bîntuie vieţile. Nu-mi place.”
„Bănuiesc că noi trei am putea popula toată lumea cu vampiri”, a zis ea.
„Aşa crezi tu!” a spus el zîmbind şi în voce i se simţea o notă de triumf. „Crezi că ai putea s-o faci? Presupun că Louis ţi-a povestit cum s-a procedat şi cum crede el că s-a procedat. Nu ai puterea. Nici unul din voi n-o aveţi”, a zis el şi asta a părut s-o deranjeze. Era ceva la care nu se aşteptase. Îl studia. Vedeam că nu îl crede în totalitate.
„Şi ţie ce ţi-a dat puterea asta?” l-a întrebat ea apoi încet, dar cu o notă de sarcasm.
„Ăsta, draga mea, e unul din lucrurile pe care s-ar putea să nu le afli niciodată. Căci, pînă şi acest Erebus în care trăim trebuie să-si aibă aristocraţia lui.”
„Eşti un mincinos”, a zis ea rîzînd scurt şi, exact cînd el a atins clapele din nou, a adăugat: „Dar îmi dai planurile peste cap.”
„Planurile tale?” a întrebat el.
„Am venit să fac pace cu tine, chiar dacă eşti tatăl minciunilor. Eşti tatăl meu”, a spus ea. „Vreau să fac pace cu tine. Vreau ca lucrurile să fie din nou aşa cum au fost.”
Acum el era cel care nu credea. Mi-a aruncat o privire şi apoi s-a uitat la ea. „Asta se poate. Doar să încetezi să-mi mai pui întrebări. Să încetezi să mă mai urmăreşti. Să încetezi să cauţi pe fiecare stradă alţi vampiri. Nu există alţi vampiri! Aici locuieşti şi aici o să rămîi!” Un moment a părut zăpăcit, de parcă ridicarea propriei voci îl derutase. „Am grijă de tine. N-ai nevoie de nimic.”
„Şi tu nu ştii nimic, de aceea te enervează întrebările mele. Totul e foarte limpede. Aşa că acum hai să facem pace, pentru că e singurul lucru pe care-l putem face. Am un cadou pentru tine.”
„Sper că-i o femeie frumoasă, dotată cu lucruri pe care tu n-o să le poţi avea niciodată”, a zis el, măsurînd-o din cap pînă în picioare. Ea s-a schimbat la faţă cînd l-a auzit spunînd asta. Era ca şi cum şi-ar fi pierdut puţin din controlul pe care n-am văzut-o pierzîndu-l vreodată. Dar apoi a clătinat din cap şi a întins un braţ mic şi rotund, trăgîndu-l de mînecă.
„Tot ce am spus e adevărat. M-am săturat să mă tot cert cu tine. Iadul e ură, oameni care trăiesc într-o veşnică ură. Noi nu sîntem în iad. Poţi să primeşti darul sau nu, puţin îmi pasă. Nu contează. Numai hai să terminăm odată, înainte ca Louis, dezgustat, să ne părăsească pe amîndoi.” Îl îndemna să se ridice de la pian, lăsînd în jos capacul peste clape şi răsucindu-l pe scăunel pînă cînd el a urmărit-o cu privirea pînă la uşă.
„Vorbeşti serios. Cadou, ce vrei să spui prin cadou?”
„Nu te-ai hrănit destul, îmi dau seama după culoarea ta, după ochii tăi. Niciodată nu te-ai hrănit destul la ora asta. Să spunem că-ţi pot oferi un moment preţios. Lăsaţi copiii să vină la mine, a şoptit ea şi apoi a dispărut. El s-a uitat la mine, dar n-am spus nimic. Parcă aş fi fost ameţit, îi vedeam curiozitatea şi suspiciunea pe chip. A urmat-o pe hol. Apoi l-am auzit scoţînd un geamăt lung, un amestec perfect de foame şi poftă.
Cînd am ajuns în dreptul uşii, după cîtva timp, l-am văzut aplecîndu-se deasupra canapelei. Doi băieţi se aflau acolo, cuibăriţi printre pernele moi de catifea, total cufundaţi într-un somn caracteristic copiilor, cu guriţele trandafirii deschise şi cu feţele mici şi rotunde, nespus de netede. Pielea lor era umedă şi strălucitoare, iar buclele celui mai brun dintre cei doi i se lipiseră de frunte. Am văzut imediat, după hainele jalnice şi identice, că erau orfani. Devoraseră toată mîncarea ce li se servise în cele mai bune vase de porţelan ale noastre. Faţa de masă era pătată de vin şi o sticluţă pe jumătate golită se afla printre farfuriile şi tacîmurile murdare. Dar în încăpere se simţea un miros care nu-mi plăcea. M-am dus mai aproape să mă uit la copiii care dormeau şi le-am văzut gîturile dezvelite, dar neatinse. Lestat se lăsase în jos lîngă cel mai brunet, care era de departe cel mai frumos. Ar fi putut fi zugrăvit pe cupola unei catedrale. Neavînd mai mult de şapte ani, poseda acea frumuseţe perfectă care nu aparţine nici unui sex, ci e angelică. Lestat şi-a coborît mîna încet pe gîtul lui palid şi apoi i-a atins buzele mătăsoase. A scos un oftat, care conţinea din nou acea poftă, acea dulce şi dureroasă aşteptare. „Ah… Claudia…”, a oftat el. „Te-ai întrecut pe tine însăţi. Unde i-ai găsit?”
Ea n-a spus nimic. Se retrăsese pe un fotoliu în întuneric şi se rezemase de două perne mari, întinzîndu-şi picioruşele, aşa încît gleznele îi atîrnau puţin, astfel că nu se vedeau tălpile pantofilor albi, ci partea curbată din interior şi baretele subţiri şi delicate. Se uita la Lestat. „S-au îmbătat cu vin”, a zis ea. „O înghiţitură!” a adăugat apoi, arătînd spre masă. „Cînd i-am văzut, m-am gîndit la tine… mi-am zis că, dacă împart asta cu el, pînă şi el va ierta.”
Era mişcat de măgulirea ei. A privit-o şi a întins mîna, atingîndu-i glezna învăluită în dantelă albă. „Puişorul!” a şoptit el rîzînd, dar, după aceea, a tăcut brusc, de parcă n-ar fi vrut să-i trezească pe copilaşii condamnaţi. I-a făcut semn, intim, seducător. „Vino lîngă mine. Tu ia-l pe el şi eu pe ăsta. Haide.” A îmbrăţişat-o cînd a trecut pe lîngă el şi s-a ghemuit lîngă celălalt băiat. I-a mîngîiat părul umed, trecîndu-şi degetele peste pleoapele rotunjite şi peste genele dese. După aceea şi-a pus toată mîna moale pe faţa băiatului, pipăindu-i tîmplele, obrajii şi maxilarul, masîndu-i carnea neprihănită. Uitase că eu sau ea eram acolo, dar apoi şi-a retras mîna şi a stat nemişcat o clipă, ca şi cum dorinţa i-ar fi provocat ameţeală. A privit în tavan şi apoi la acel festin perfect. A întors încet capul băiatului pe spătarul canapelei, iar acesta s-a încruntat uşor şi a scos un geamăt.