Claudia stătea cu privirea aţintită asupra lui Lestat; a ridicat apoi mîna stîngă şi a descheiat nasturii copilaşului de lîngă ea, după care şi-a vîrît mîna pe sub cămăşuţa sărăcăcioasă, simţindu-i pielea. Lestat a făcut acelaşi lucru, dar, deodată, a fost ca şi cum mîna lui ar fi căpătat viaţă proprie, trăgîndu-i braţul sub cămaşă şi pe după pieptul mic al băiatului, într-o îmbrăţişare strînsă; apoi, Lestat a alunecat de pe pernele canapelei, rămînînd în genunchi pe podea, înlănţuind cu braţul trupul băiatului şi trăgîndu-l mai aproape, aşa încît faţa îi era ascunsă în gîtul acestuia. Şi-a plimbat buzele peste gîtul, pieptul şi sfîrcul mic, după care, vîrîndu-şi celălalt braţ pe sub cămaşă, aşa fel încît copilul îi zăcea neputincios în braţe, l-a ridicat şi, ţinîndu-l strîns, şi-a înfipt dinţii în gîtul lui. Capul băiatului a căzut pe spate cu buclele atîrnîndu-i, şi atunci a scos din nou un geamăt stins, iar pleoapele i-au tremurat — dar n-a deschis ochii. Lestat, în genunchi, cu băiatul lipit de el, sugea cu poftă, spatele fiindu-i arcuit şi rigid şi se legăna înainte şi înapoi, ţinînd copilul, gemetele lui lungi crescînd şi scăzînd în intensitate în ritmul legănatului lent, pînă cînd, deodată, întregul trup i s-a încordat şi mîinile păreau să caute o modalitate de a îndepărta băiatul, de parcă acesta, în somnul lui neputincios, s-ar fi agăţat de Lestat; în cele din urmă, l-a îmbrăţişat din nou şi s-a mişcat încet, lăsîndu-l între perne, sunetul suptului fiind mai slab, acum aproape insesizabil.
S-a retras. Mîinile lui îl apăsau pe băiat în jos. Apoi a îngenuncheat şi şi-a dat capul pe spate, aşa încît părul blond şi ondulat îi atîrna în dezordine şi răvăşit. După aceea, s-a prăbuşit încet pe podea, răsucindu-se şi rezemîndu-se de piciorul canapelei. „Ah… Doamne…”, a şoptit el, cu capul pe spate şi cu ochii întredeschişi. Vedeam cum culoarea îi inunda obrajii şi mîinile. O mînă îi atîrna pe genunchiul îndoit, tremurînd uşor, după care a rămas nemişcată.
Claudia nu se clintise. Stătea ca un înger al lui Botticelli lîngă băiatul nevătămat. Celălalt se chircea deja, gîtul fiindu-i ca o tulpină frîntă, iar capul greu zăcea pe pernă într-un unghi ciudat, unghiul morţii. Ceva, însă, nu era în regulă. Lestat privea în tavan. Îi vedeam limba între dinţi. Şi el stătea nemişcat şi limba părea să încerce să-i iasă din gură, să treacă de bariera dinţilor şi să atingă buza. Părea să tremure, umerii îi erau scuturaţi de convulsii… apoi s-a relaxat greoi; totuşi, nu s-a mişcat. Un văl i se lăsase peste ochii cenuşii şi limpezi. Se uita fix în tavan. A scos apoi un sunet. Am făcut un pas din umbra holului, dar Claudia mi-a spus tăios: „Stai acolo!”
„Louis…”, spunea el. Acum puteam să-l aud… „Louis… Louis…”
„Nu-ţi place, Lestat?” l-a întrebat ea.
„Ceva nu-i în regulă”, a îngăimat el şi ochii i s-au mărit, de parcă numai pentru a vorbi trebuia să facă un efort extraordinar. Nu putea să se mişte. Vedeam asta. Nu putea să se mişte deloc. „Claudia!” A icnit şi şi-a rotit privirea spre ea.
„Nu-ţi place gustul sîngelui de copil…?” l-a întrebat ea încet.
„Louis…” a şoptit el, ridicîndu-şi în sfîrşit, capul, doar pentru o clipă, după care i-a căzut înapoi pe canapea. „Louis, e… e absint! Prea mult absint!” a îngăimat el. „I-a otrăvit cu absint. M-a otrăvit. Louis…” A încercat să ridice mîna, iar eu m-am apropiat pînă cînd numai masa ne despărţea.
„Stai acolo!” mi-a zis ea din nou, după care s-a dat jos de pe canapea, şi s-a dus lîngă el, privindu-l aşa cum el îl privise pe copil., Absint, tată”, a zis apoi, „şi laudanum!”
„Diavole!” i-a spus el. „Louis… pune-mă în sicriul meu”, a zis, chinuindu-se să se ridice. „Pune-mă în sicriul meu!” Vocea îi era răguşită, aproape imperceptibilă. Mîna îi tremura, a ridicat-o şi apoi i-a căzut la loc.
„O să te pun eu în sicriul tău, tată”, i-a spus ea, de parcă l-ar fi mîngîiat. „O să te pun în el pentru totdeauna.” După care, de sub pernele canapelei, a scos un cuţit de bucătărie.
„Claudia! Nu face asta!” i-am spus eu, dar ea m-a privit cu o răutate pe care nu i-o mai văzusem pe chip şi, în timp ce eu stăteam ca paralizat, ea i-a tăiat gîtul, iar el a scos un ţipăt ascuţit, înecîndu-se. „Doamne!” a strigat el. „Doamne!”
Sîngele curgea din el, pe cămaşă şi pe haină. Curgea aşa cum n-ar curge dintr-o fiinţă omenească, tot sîngele cu care se hrănise înainte de copil şi din copil; răsucea tot timpul capul, făcînd ca tăietura să se caşte şi mai tare. Apoi ea i-a înfipt cuţitul în piept şi el s-a prăbuşit în faţă, cu gura larg deschisă, cu colţii dezveliţi, îndreptîndu-şi convulsiv mîinile spre cuţit, atingîndu-i mînerul şi apoi scăpîndu-l. S-a uitat la mine şi părul îi cădea pe ochi. „Louis! Louis!” A mai icnit o dată şi s-a prăbuşit într-o parte, pe covor. Ea a rămas cu privirea aţintită asupra lui. Sîngele curgea peste tot ca apa. El gemea, încercînd să se ridice, ţinîndu-şi un braţ sub piept şi cu celălalt spijinindu-se în podea. Deodată ea s-a năpustit asupra lui şi, înconjurîndu-i gîtul cu ambele braţe şi-a înfipt dinţii adînc, în timp ce el se zbătea. „Louis, Louis!” îngăima el iar şi iar, zbătîndu-se, încercînd cu disperare să o îndepărteze; dar ea îl încălecase, trupul fiindu-i ridicat de umărul lui, înălţat şi coborît, înălţat şi coborît, pînă cînd s-a dat la o parte şi, găsind podeaua repede, s-a depărtat de el, cu mîinile la gură şi cu ochii înceţoşaţi o clipă, dar apoi, limpezi. I-am întors spatele, cutremurat de ceea ce văzusem, incapabil să mă mai uit. „Louis!” a spus ea, dar eu am scuturat doar din cap. O clipă mi s-a părut că toată casa se clatină, dar pe urmă ea a adăugat: „Uite ce se întîmplă cu el!”
Încetase să se mai mişte. Acum zăcea întins pe spate şi întregul trup i se zbîrcea, uscîndu-se, pielea i se îngroşa şi se încreţea şi era atît de albă, încît toate venele mici se vedeau prin ea. Am rămas cu gura căscată, dar nu puteam să-mi iau ochii de la el, nici chiar atunci cînd a început să i se vadă forma oaselor, buzele trăgîndu-i-se de pe dinţi, carnea de pe nas uscîndu-se pînă cînd n-au mai rămas decît două găuri căscate. Ochii însă îi rămăseseră aceiaşi, privind înnebuniţi spre tavan, irisurile mişcîndu-se cînd într-o parte, cînd în alta, chiar în timp ce carnea i se lipea de oase, transformîndu-se într-un pergament de împachetat oasele, hainele atîrnînd largi pe scheletul care rămăsese. În cele din urmă, irisurile s-au dat peste cap şi albul ochilor s-a întunecat. Lucrul acela stătea nemişcat. Un păr bogat, blond şi ondulat, o haină, o pereche de cizme sclipitoare şi acea oroare care fusese Lestat, iar eu priveam neputincios.
Multă vreme, Claudia a stat acolo neclintită. Sîngele se îmbibase în covor, închizînd la culoare florile care alcătuiau modelul. Licărea lipicios şi negru pe scîndurile podelei. Îi pătase rochia, pantofii albi, obrazul. S-a şters cu un şervet mototolit, pe care l-a trecut apoi peste petele de neşters de pe rochie după care, a spus: „Louis, trebuie să mă ajuţi să-l scot de-aici!”