I-am spus „Nu!” şi le-am întors spatele, ei şi cadavrului de la picioarele ei.
„Ai înnebunit, Louis? Nu poate să rămînă aici!” mi-a spus ea. „Şi băieţii. Trebuie să mă ajuţi! Celălalt a murit din cauza absintului! Louis!” Ştiam că totul era adevărat, necesar şi, totuşi, mi se părea imposibil. Atunci a trebuit să mă împingă, să mă conducă aproape pas cu pas. Am găsit cuptorul din bucătărie încă plin cu oasele mamei şi fiicei ucise de ea — o greşeală periculoasă, o prostie. Ea le-a scos şi le-a vîrît într-un sac pe care l-a tîrît peste pietrele curţii spre trăsură. Am legat calul eu însumi, liniştindu-l pe vizitiul ameţit de somn, şi am condus dricul afară din oraş, repede, înspre Bayou St. Jean şi mlaştina întunecoasă care se întindea pînă la Lacul Pontchartrain. Ea a stat tăcută lîngă mine tot timpul cît am mers astfel, pînă am trecut de cîteva porţi luminate de lămpi cu gaz ale unor case de ţară, iar drumul s-a îngustat şi a devenit accidentat, mlaştina întinzîndu-se de o parte şi de alta ca un zid imens format din chiparoşi şi viţă ce părea impenetrabil. Simţeam duhoarea nămolului şi auzeam zgomotele animalelor. Claudia înfăşurase trupul lui Lestat într-un cearşaf, înainte ca eu să-l ating măcar şi apoi, spre groaza mea, îl presărase cu crizanteme cu cozi lungi, aşa încît avea un miros dulceag şi funebru cînd l-am luat, ultimul, din trăsură. Aproape că nici nu l-am simţit, fiind la fel de inert ca şi cum ar fi fost făcut din funii înnodate, cînd l-am aruncat pe umăr şi am început să înaintez în apa întunecată, apă care mi-a intrat în cizme, în vreme ce picioarele mele căutau o cărare în nămolul de dedesubt, departe de locul unde-i lăsasem pe cei doi băieţi. M-am cufundat din ce în ce mai adînc cu rămăşiţele lui Lestat, deşi nu ştiam de ce. În cele din urmă, cînd abia mai zăream fîşia palidă a drumului şi cerul care se apropia periculos de mult de ora apariţiei zorilor, i-am lăsat trupul să alunece în apă. Am rămas acolo zguduit, uitîndu-mă la forma amorfă a cearşafului alb de sub apa murdară. Amorţeala care mă protejase de cînd a ieşit trăsura de pe Rue Royale ameninţa să dispară şi să mă lase descoperit, privind şi gîndind: Acesta e Lestat. Asta e tot ce rămîne din transformare şi mister, mort, dispărut în întunericul veşnic. Dintr-o dată am simţit că mă trage ceva, de parcă o forţă mă îndemna să mă scufund şi eu cu el, să cobor în apa întunecată şi să nu mă mai întorc niciodată. Era ceva atît de distinct şi de puternic, încît făcea ca articularea vocilor să pară doar un murmur în comparaţie cu el. Vorbea fără să folosească un limbaj, spunînd: „Ştii ce trebuie să faci. Coboară în întuneric. Renunţă la tot.”
Dar în clipa aceea am auzit vocea Claudiei, care mă striga. M-am întors şi, printre vrejurile de viţă, am văzut-o depărtata şi mică, asemeni unei flăcări albe pe drumul slab luminat.
În dimineaţa aceea m-a luat în braţe şi şi-a lipit capul de pieptul meu în spaţiul închis al sicriului, şoptindu-mi că mă iubea şi că acum scăpasem de Lestat pentru totdeauna. „Te iubesc, Louis”, mi-a spus ea de nenumărate ori, în timp ce întunericul venea odată cu lăsarea capacului, aducîndu-ne, din fericire, inconştienţa.
Cînd m-am trezit, ea îi scotocea printre lucruri. Era o acţiune tăcută şi controlată, dar plină de o furie aprigă. A scos totul din dulapuri, a golit sertarele pe covoare, i-a scos hainele una cîte una din garderoba, întorcîndu-i buzunarele pe dos, aruncînd monezile, biletele de teatru şi hîrtiuţele. Am rămas în prag, privind-o uluit. Sicriul lui era acoperit de eşarfe şi bucăţi de tapiserii. Simţeam dorinţa de a-l deschide, de a-l vedea acolo. „Nimic!” a spus ea, în şfîrşit, scîrbită, îngrămădind hainele în cămin. „Nici un indiciu în legătură cu locul de unde a venit, sau despre cine l-a transformat!” a spus ea. „Nici o hîrtiuţă.” S-a uitat la mine parcă pentru a găsi înţelegere, dar eu i-am întors spatele. Eram incapabil s-o privesc. M-am dus în dormitorul pe care îl păstram pentru mine însumi, camera aceea plină cu cărţile mele şi cu cele cîteva lucruri pe care le păstrasem de la mama şi sora mea, şi m-am aşezat pe pat. Am auzit-o la uşă, dar nu m-am uitat la ea. „A meritat să moară!” mi-a zis.
„Atunci şi noi merităm să murim. În acelaşi fel. În fiecare noapte a vieţilor noastre”, i-am spus eu. „Pleacă de lîngă mine.” Era ca şi cum cuvintele mi-ar fi fost una cu gîndurile, mintea fiindu-mi extrem de confuză. „O să am grijă de tine, pentru că nu poţi s-o faci singură, dar nu vreau să vii lîngă mine. Dormi în cutia aia pe care ţi-ai cumpărat-o. Nu veni lîngă mine.”
„Dar ţi-am spus că am de gînd s-o fac. Ţi-am spus…” a zis ea şi vocea nu îi sunase niciodată atît de fragilă, atît de asemănătoare cu clinchetul unui clopoţel de argint. M-am uitat la ea, uluit, dar de neclintit. Chipul ei părea să nu mai fie chipul ei. Nimeni nu introdusese vreodată atîta tulburare în trăsăturile unei păpuşi. „Louis, ţi-am spus doar!” a zis ea şi buzele îi tremurau. „Am făcut-o pentru noi. Ca să fim liberi. ” Nu suportam s-o mai văd. Frumuseţea ei, aparenta ei inocenţă şi acea teribilă frămîntare. Am trecut pe lîngă ea, poate împingînd-o, nu ştiu, şi ajunsesem aproape lîngă balustrada scării, cînd am auzit un zgomot ciudat.
Niciodată, în toţi anii cît trăisem împreună, nu mai auzisem acel zgomot. Din noaptea aceea, cu foarte mult timp în urmă, cînd o găsisem prima oară, un copil muritor, agăţat de mama lui. Plîngea!
Asta m-a făcut să mă întorc fără să vreau. Totuşi, suna atît de inconştient şi de neputincios, de parcă ar fi vrut să n-o audă nimeni sau de parcă nu i-ar fi păsat dacă o auzea întreaga lume. Am găsit-o în patul meu, în locul unde stăteam adesea să citesc, cu genunchii strînşi la piept şi cu tot trupul scuturat de suspine. Sunetul era teribil. Era mai adînc şi mai cutremurător decît fusese plînsul ei de muritoare. M-am aşezat încet lîngă ea şi i-am pus mîna pe umăr. A ridicat capul, uimită, făcînd ochii mari şi gura îi tremura. Chipul îi era pătat de lacrimi, lacrimi amestecate cu sînge. Ochii îi erau plini de ele şi acel roşu decolorat îi păta mînuţa. Nu părea conştientă de asta, nu părea să vadă. Şi-a dat părul la o parte de pe frunte şi trupul i-a fost străbătut atunci de un suspin îndelung şi rugător. „Louis… dacă te pierd, nu mai am absolut nimic”, a şoptit ea. „Aş îndrepta tot, numai să te am din nou, dar nu pot să îndrept ce am făcut.” M-a luat de gît, lipindu-se de mine şi suspinînd lîngă inima mea. Mîinile mele şovăiau să o atingă, dar, mai apoi, s-au mişcat ca şi cum nu le-aş mai fi putut opri, şi au îmbrăţişat-o, mîngîindu-i părul. „Nu pot să trăiesc fără tine…” a şoptit ea. „Mai degrabă aş muri decît să trăiesc fără tine. Aş muri la fel ca el. Nu suport să mă priveşti cum m-ai privit. N-aş suporta să ştiu că nu mă iubeşti!” Suspinele ei au devenit şi mai puternice, şi mai amare, pînă cînd, în cele din urmă, m-am aplecat şi i-am sărutat gîtul moale şi obrajii. Prune de iarnă. Prune dintr-o livadă fermecată, în care fructele nu cad niciodată de pe crengi. În care florile nu se ofilesc şi nu mor niciodată. „Bine, draga mea…” i-am spus atunci. „Bine, iubita mea…” Şi am legănat-o încet în braţe, pînă cînd a aţipit, murmurînd ceva în genul că o să fim veşnic fericiţi, că am scăpat de Lestat pentru totdeauna, că începeam marea aventură a vieţilor noastre.