Marea aventură a vieţilor noastre. Ce înseamnă să mori cînd poţi trăi pînă la sfîrşitul lumii? Şi ce altceva este „sfîrşitul lumii” decît o expresie, pentru că, cine ştie măcar ce e lumea însăşi? Trăisem în două secole, văzusem iluziile unuia complet destrămate de celălalt, fusesem veşnic tînăr şi veşnic bătrîn, lipsit de iluzii, trăind clipă de clipă într-un fel care mă făcea să mă gîndesc la un ceas de argint, ticăind în goclass="underline" cadranul pictat şi limbile create cu delicateţe nepotrivite de nimeni, neuitîndu-se la nimeni, luminat de o lumină care nu era lumină, ca aceea în care Dumnezeu a făcut lumea înainte de a crea lumina. Ticăind, ticăind, ticăind cu precizia ceasornicului, într-o încăpere la fel de vastă ca universul.
Mă plimbam din nou pe străzi, Claudia fiind dusă să ucidă, parfumul părului şi rochiei ei persistînd pe vârfurile degetelor mele, pe haina mea şi ochii mei luînd-o mult înaintea mea asemeni razei palide a unui far. M-am trezit la catedrală. Ce înseamnă să mori cînd poţi trăi pînă la sfîrşitul lumii? Mă gîndeam la moartea fratelui meu, la tămîie şi la rozariu. Am simţit deodată dorinţa de a mă afla în clădirea aceea funebră, ascultînd glasurile femeilor care se înălţau şi coborau în timp ce cîntau „Ave Maria”, zgomotul mătăniilor şi să simt mirosul de ceară. Îmi aminteam plînsetele. Era ceva palpabil, de parcă s-ar fi întîmplat cu numai o zi în urmă, doar în dosul unei uşi. Mă vedeam străbătînd în grabă un coridor şi împingînd uşa încet.
Măreaţa faţadă a catedralei se înălţa întunecată vizavi de piaţă, dar uşile erau deschise şi am putut să zăresc o lumină slabă care pîlpîia înăuntru. Era sîmbătă seara devreme, iar oamenii se duceau la spovedanie pentru slujba şi împărtăşania de duminică. Lumînările ardeau slab în candelabre. În capătul celălalt al naosului, altarul se desluşea în umbră, încărcat de flori albe. La acea biserică veche îmi aduseseră fratele pentru cea din urmă slujbă, înainte de a-l duce la cimitir şi, deodată, mi-am dat seama că, de atunci, nu mai fusesem acolo, nu mai urcasem nici măcar o dată treptele din piatră, nu mai trecusem pragul acelor uşi deschise.
Nu mi-era teamă. Poate chiar tînjeam să se întîmple ceva, pietrele să freamăte în clipa în care intram în holul întunecos şi vedeam în depărtare tabernacolul pe altar. Mi-am amintit atunci că mai trecusem o dată, cînd ferestrele erau puternic luminate şi glasurile care cîntau se auzeau pînă în Piaţa Jackson. Atunci ezitasem, întrebîndu-mă dacă era, oare vreun secret pe care Lestat nu mi-l spusese, ceva care m-ar fi putut distruge dacă intram. Mă simţisem îmboldit s-o fac, dar am alungat acel gînd din minte, eliberîndu-mă de fascinaţia uşilor deschise şi a acelei mulţimi de oameni care alcătuiau o singură voce. Avusesem ceva pentru Claudia, o păpuşă pe care i-o duceam, o păpuşă mireasă pe care o luasem din vitrina întunecată a unui magazin de jucării şi o pusesem într-o cutie mare, învelită în foiţă şi legată cu panglici. O păpuşă pentru Claudia. Îmi aminteam cum plecasem grăbit cu ea, auzind vibraţiile orgii în spatele meu, şi ochii mi se îngustaseră din cauza luminii puternice a lumînărilor.
Acum mă gîndeam la acel moment; teama aceea pe care o simţisem la vederea altarului, cînd auzisem „Pange Lingua”. Şi m-am gîndit din nou, insistent la fratele meu. Vedeam sicriul purtat de-a lungul culoarului central, urmat de o mulţime de oameni îndoliaţi. Acum nu mai simţeam nici un fel de teamă. Aşa cum ţi-am mai spus, cred că tînjeam după puţină teamă, după un motiv de teamă în timp ce mergeam încet pe lîngă zidurile întunecate din piatră. Aerul era rece şi umed, în ciuda faptului că era vară. Mi-am amintit din nou de păpuşa Claudiei. Unde era, oare, păpuşa aceea? Ani de zile, Claudia se jucase cu ea. Deodată, m-am trezit căutînd păpuşa, în acel chip neobosit şi fără sens în care cauţi ceva într-un coşmar, dînd peste uşi care nu vor să se deschidă şi sertare care nu vor să se închidă, luptînd iar şi iar împotriva aceluiaşi lucru lipsit de sens, neştiind de ce efortul pare atît de disperat, de ce vederea bruscă a unui scaun peste care e aruncat un şal îţi provoacă groază.
Mă aflam în catedrală. O femeie a ieşit din confesional şi a trecut pe lîngă şirul lung de oameni care aşteptau. Un bărbat, care ar fi trebuit să intre, nu se clintea; ochiul meu, sensibil chiar şi în acea situaţie primejdioasă, a observat asta, aşa că m-am întors să-l privesc. Se uita la mine. I-am întors repede spatele. L-am auzit intrînd în confesional şi închizînd uşa. Am înaintat pe culoarul bisericii şi, mai degrabă din cauza oboselii decît din vreo convingere, am intrat într-o strană goală şi m-am aşezat. Fusesem cît pe-aci să îngenunchez, din obişnuinţă. Mintea mea părea la fel de tulburată şi chinuită ca a oricărui muritor. Am închis ochii o clipă şi am încercat să alung toate gîndurile. Auzi şi vezi, mi-am spus. Şi, în urma acelui act de voinţă, simţurile mi s-au eliberat de chin. În jurul meu, în semiîntuneric, auzeam şoaptele celor care se rugau, zgomotul slab al mătăniilor; oftatul stins al femeii care a îngenuncheat acum în faţa celor Doisprezece Apostoli. Dinspre mulţimea de strane din lemn a venit miros de şobolani. Un şobolan mişunînd în apropierea altarului, un şobolan în altarul lateral sculptat al Sfintei Fecioare. Sfeşnicele aurii sclipeau pe altar; o crizantemă albă şi bogată s-a îndoit deodată, picături sclipeau pe petalele ei înghesuite şi un miros acru s-a înălţat din cîteva vase, din altare şi altarele laterale, din statuile Sfintei Fecioare, ale lui Cristos şi ale sfinţilor. M-am uitat fix la statui; profilurile fără viaţă, ochii nemişcaţi, mîinile goale şi faldurile încremenite au început deodată să mă obsedeze. Apoi trupul mi-a fost scuturat de un spasm atît de violent, încît m-am trezit aruncat înainte, sprijinindu-mă cu mîna de strana din faţa mea. Era un cimitir al formelor moarte, al efigiilor funerare şi al îngerilor din piatră. Mi-am ridicat privirea şi m-am văzut într-o viziune cît se poate de palpabilă urcînd treptele altarului, deschizînd sfîntul tabernacol, întinzînd mîinile monstruoase spre cupa sfinţită şi luînd Trupul lui Cristos, împrăştiindu-i hostiile albe pe covor; apoi am călcat pe Sfintele hostii, plimbîndu-mă încoace şi încolo prin faţa altarului, făcînd praf Sfînta împărtăşanie. M-am ridicat în strană şi priveam fix acea vedenie, al cărei înţeles îl cunoşteam prea bine.
Dumnezeu nu sălăşluia în biserica aceea; statuetele acelea ofereau o imagine nimicului. În catedrala aceea eu eram supranaturalul. Eu eram singurul lucru nemuritor care se afla conştient sub acel acoperiş! Singurătate. Singurătate pînă în pragul nebuniei. Catedrala se prăbuşea în viziunea mea; sfinţii se aplecau şi cădeau. Şobolanii mîncau Sfînta împărtăşanie şi se cuibăreau pe praguri. Un şobolan solitar cu o coadă enormă a tot tras şi a ros învelitoarea putredă a altarului, pînă cînd sfeşnicele au căzut, rostogolindu-se pe pietrele acoperite de mizerie. Şi eu rămîneam în picioare. Neatins. Neomorît — întinzîndu-mă deodată spre mîna din ipsos a Sfintei Fecioare, pe care am văzut-o apoi rupîndu-se în mîna mea, aşa încît ţineam mîna sfărîmicioasă în palmă, iar apăsarea degetului meu mare o transforma în pulbere.
Apoi deodată, printre acele ruine, prin uşa deschisă dincolo de care vedeam un pustiu întins în toate direcţiile, fluviul îngheţat, din care se vedeau rămăşiţe de vapoare, prin acele ruine a apărut acum o procesiune funerară, un şir de oameni albi şi palizi, monştri cu ochi sclipitori şi haine negre fluturînde, sicriul hodorogind pe nişte roţi din lemn, şobolanii mişunînd peste marmura spartă şi deformată procesiunea înaintînd, aşa încît acum o puteam vedea pe Claudia printre acei oameni, privind din dosul unui văl negru subţire, ţinînd o mînă înmănuşată pe o carte de rugăciuni neagră şi cealaltă pe sicriul de lîngă ea. În sicriu, sub un capac de sticlă, am văzut, spre groaza mea, scheletul lui Lestat, a cărui piele încreţită se contopise acum cu oasele, ai cărui ochi nu mai erau decît nişte găvane şi al cărui păr blond era răsfirat pe satinul alb. Procesiunea s-a oprit. Oamenii îndoliaţi s-au împrăştiat, umplînd fără zgomot stranele prăfuite, iar Claudia, întorcîndu-se cu cartea ei, a deschis-o, şi-a ridicat vălul de pe faţă şi m-a fixat cu privirea, în timp ce degetul ei atingea pagina. „Acum eşti izgonit de pe pămînt”, a şoptit ea şi şoapta ei şi-a găsit ecoul printre ruine. „Acum eşti izgonit de pe pămîntul care şi-a deschis gura pentru a primi sîngele fratelui tău din mîna ta. Şi cînd vei lucra pămîntul, acesta nu va ceda. Un fugar şi un vagabond vei fi în pămînt… şi oricine te va omorî, răzbunarea îl va lovi de şapte ori.”