Am strigat la ea, am ţipat, ţipătul înălţîndu-se din adîncul fiinţei mele asemeni unei forţe negre mari care mi-a ţîşnit de pe buze, făcîndu-mi trupul să se clatine fără voia mea. Un oftat teribil a ieşit de pe buzele celor îndoliaţi, un vuiet din ce în ce mai puternic şi, cînd m-am întors, i-am văzut pe toţi năpustindu-se asupra mea, împingîndu-mă pe culoar spre sicriu, aşa încît m-am întors să-mi recapăt echilibrul şi m-am trezit cu amîndouă mîinile pe el. Cînd m-am uitat, înăuntru nu erau rămăşiţele lui Lestat, ci trupul fratelui meu muritor. S-a lăsat o tăcere, ca şi cum un văl ar fi căzut peste ei toţi, dizolvîndu-le formele sub faldurile lui mute. Îl vedeam pe fratele meu, blond şi tînăr şi frumos cum fusese în viaţă, la fel de real şi cald pentru mine cum fusese atunci, cu atîţia ani şi ani în urmă, încît nu mi l-aş fi putut aminti aşa, atît de perfect era recreat, atît de perfect în fiecare amănunt. Părul blond era periat pe spate de pe frunte, ochii închişi de parcă ar fi dormit, degetele lui delicate în jurul crucifixului de pe piept, buzele atît de trandafirii şi mătăsoase încît nu puteam să rezist să le văd fără să le ating. Şi exact cînd am întins mîna să-i ating moliciunea pielii, viziunea s-a sfîrşit.
Mă aflam tot în catedrală, sîmbătă seara, mirosul lumînărilor era greu în aerul nemişcat, femeia din faţa apostolilor plecase şi întunericul se întindea — în spatele meu, în faţa mea şi, acum, deasupra mea. A apărut un băiat îmbrăcat în straie călugăreşti cu un stingător lung fixat pe o tijă aurie, acoperind cu pîlnia mică o lumînare, apoi alta şi alta. Eram stupefiat. S-a uitat la mine şi, imediat, a întors privirea, de parcă n-ar fi vrut să deranjeze un om adîncit în rugăciune. Apoi, cînd s-a deplasat spre următorul sfeşnic, am simţit o mînă pe umăr. Faptul că doi oameni puteau trece pe lîngă mine fără să-i aud, fără ca măcar să-mi pese, mi-a dat a înţelege, undeva în mine, că eram în primejdie, dar nu-mi păsa. Mi-am ridicat privirea şi am văzut un preot cu părul cărunt. „Vrei să te spovedeşti?” m-a întrebat el. „Tocmai voiam să încui biserica.” Făcu ochii mici în dosul ochelarilor cu lentile groase. Singura lumină venea acum de la şirurile de lumînări din sticlă roşie care ardeau în faţa sfinţilor; umbrele jucau pe pereţii înalţi. „Te frămîntă ceva, nu? Pot să te ajut?”
„E prea tîrziu, prea tîrziu”, i-am şoptit şi m-am ridicat să plec. El s-a dat înapoi, tot fără să observe ceva în înfăţişarea mea care să-l alarmeze şi mi-a spus cu blîndeţe, pentru a mă linişti „Nu, e încă devreme. Vrei să vii în confesional?” O clipă, doar l-am privit. Eram tentat să zîmbesc. Şi apoi m-am gîndit s-o fac. Dar, chiar cînd îl urmam pe culoar, în umbra vestibulului, ştiam că nu avea să fie nimic, că era o nebunie. Cu toate acestea, am îngenuncheat în cutia aceea strîmtă de lemn, cu mîinile împreunate pe micul altar, iar el s-a aşezat în partea cealaltă şi a deschis gemuleţul, oferindu-mi conturul vag al profilului său. L-am privit o clipă. După care am spus-o, făcîndu-mi Semnul Crucii. „Binecuvîntează-mă, părinte, căci am păcătuit, atît de des şi atît de mult timp, că nu ştiu nici cum să mă schimb, nici cum să mărturisesc în faţa Domnului ce-am făcut.”
„Fiule, puterea Domnului de a ierta este infinită”, mi-a şoptit el. „Spune-I cum te pricepi mai bine şi din inimă.”
„Crime, părinte, crimă după crimă. Femeia care a murit acum două seri în Piaţa Jackson, eu am omorît-o, la fel ca pe alte mii de oameni înaintea ei, cîte unul sau doi pe noapte, părinte, timp de şaptezeci de ani. Am bîntuit străzile New Orléans-ului în chip de Moarte şi m-am hrănit cu vieţi omeneşti ca să pot exista. Nu sînt muritor, părinte, ci nemuritor şi blestemat, asemeni îngerilor azvîrliţi în infern de Dumnezeu. Sînt vampir.”
Preotul s-a întors. „Ce-i asta, o distracţie pentru tine? O glumă? Îţi baţi joc de un om bătrîn!” a spus el trîntind cu zgomot gemuleţul din lemn. Am deschis repede uşa şi l-am văzut stînd acolo. „Tinere, nu te temi deloc de Dumnezeu? Ştii ce înseamnă sacrilegiu?” M-a privit furios. M-am apropiat de el încet, foarte încet şi, la început, doar m-a privit mînios. După aceea, derutat, a făcut un pas înapoi. Biserica era pustie, răsunătoare, neagră, sacristanul plecase, iar lumînările aruncau o lumină gălbuie doar pe altarele îndepărtate, creînd o coroană din fire moi şi aurii în jurul capului său cărunt şi feţei sale. „Atunci nu există iertare!” i-am spus eu şi, apucîndu-l deodată de umeri, l-am ţinut într-o încleştare supranaturală din care nu putea spera să se desprindă şi mi-am apropiat chipul de al lui. A căscat gura îngrozit. „Vezi ce sînt? Dacă Dumnezeu există, de ce mă suportă?” l-am întrebat. „Vorbeşti de sacrilegiu!” Şi-a înfipt unghiile în mîinile mele, încercînd să se elibereze, cartea de rugăciuni i-a căzut pe jos şi mătăniile îi zdrăngăneau printre faldurile sutanei. Era ca şi cum s-ar fi luptat cu statuile însufleţite ale sfinţilor. Mi-am tras buzele înapoi pentru a-i arăta colţii primejdioşi. „De ce suportă ca eu să trăiesc?” l-am întrebat. Chipul lui mă înfuria, cu teama, dispreţul şi furia lui. Vedeam pe el ura pe care o văzusem pe faţa lui Babette şi l-am auzit spunîndu-mi şuierător: „Dă-mi drumul! Diavole!” Era cuprins de o panică tipică muritorilor. I-am dat drumul, privind cu o fascinaţie sinistră cum fugea pe mijlocul culoarului de parcă ar fi înaintat prin nămeţi de zăpadă. Pe urmă am pornit după el, cu o asemenea iuţeală, încît, într-o clipă, l-am înconjurat cu braţele, pelerina mea învăluindu-l în beznă, dar el tot continua să înainteze anevoie. Mă blestema, chemîndu-l pe Dumnezeu la altar. L-am prins chiar pe treptele care duceau spre locul de împărtăşanie, l-am făcut să mă privească şi mi-am înfipt dinţii în gîtul lui.
Vampirul se opri din povestit.
La un moment dat, băiatul avusese intenţia să-şi aprindă o ţigară, aşa că acum stătea cu băţul de chibrit într-o mînă şi cu ţigara în cealaltă, neclintit ca un manechin într-un magazin, uitîndu-se la vampir. Acesta privea în pămînt. Deodată, se întoarse, luă cutia din mîna băiatului, aprinse chibritul şi i-l întinse. Băiatul se aplecă să-şi aprindă ţigara, după care trase un fum şi îl elimină repede. Desfăcu sticla şi luă o înghiţitură, fără să-şi ia ochii de la vampir.
Avu răbdare din nou, aşteptînd ca acesta să fie gata să reia şirul povestirii.
— Nu-mi aminteam de Europa din copilărie. Nici chiar de călătoria spre America. Faptul că mă născusem acolo era o idee abstractă. Totuşi, avea o putere asupra mea la fel de mare ca cea pe care o poate avea Franţa asupra unui colonist. Vorbeam franţuzeşte, citeam franţuzeşte, îmi aminteam că aşteptasem veşti despre Revoluţie şi că citisem în ziarele pariziene despre victoriile lui Napoleon. Îmi amintesc furia pe care am cunoscut-o cînd a vîndut colonia Louisiana Statelor Unite. Nu ştiu cît a trăit în mine muritorul francez. Dar, de acum, dispăruse şi rămăsese în mine o dorinţă puternică de a vedea Europa şi de a cunoaşte, ceea ce se naşte nu numai din citirea literaturii şi filozofiei, ci şi din sentimentul că fusesem format de Europa mai profund decît restul americanilor. Eram un creol care voia să vadă unde începuse totul. Aşa că am început să mă gîndesc la asta. Să golesc dulapurile şi cuferele de tot ce nu-mi era esenţial. Şi foarte puţine lucruri erau esenţiale pentru mine. O mare parte din acestea aveau să rămînă în casa din oraş, unde eram convins că aveam să mă întorc mai devreme sau mai tîrziu, chiar dacă numai pentru a-mi muta lucrurile într-o alta similară şi să încep o nouă viaţă în New Orléans. Nu puteam să concep să trăiesc veşnic. Nu voiam. Dar mi-am concentrat mintea şi inima asupra Europei. A început să se contureze pentru prima oară gîndul că aş fi putut să văd toată lumea, dacă voiam. Că eram, aşa cum spunea Claudia, liber. Între timp, ea a făcut un plan. A fost ideea ei să mergem mai întîi în centrul Europei, unde vampirii păreau să fie în număr foarte mare. Era sigură că vom găsi acolo ceva care să ne instruiască, să ne explice originile noastre. Dar părea să dorească mai mult decît nişte răspunsuri: o comuniune cu cei de felul ei. Repeta la infinit „cei de felul meu”, şi o spunea cu o altă intonaţie decît aş fi făcut-o eu. Mă făcea să simt prăpastia care ne despărţea. În primii ani de convieţuire, crezusem că Lestat îi insufla instinctul de a ucide, deşi avea aceleaşi gusturi cu mine în orice altă privinţă. Acum, însă, ştiam că era mai puţin umană decît oricare dintre noi, mai puţin umană decît ar fi visat oricare dintre noi. Nu avea nici cea mai slabă legătură cu sentimentele omeneşti. Probabil că asta explica de ce — în pofida tuturor lucrurilor pe care le făcusem sau nu reuşisem să le fac — se agăţa de mine. Eu nu eram „de felul ei”, ci doar cel mai apropiat lucru de aşa ceva.