— Dar n-ar fi fost posibil s-o instruieşti în ale inimii omeneşti aşa cum o instruiseşi în orice alt domeniu? întrebă băiatul deodată.
— La ce bun? întrebă vampirul pe bună dreptate. Ca să sufere ca mine? A, recunosc că ar fi trebuit s-o învăţ ceva care să-i învingă dorinţa de a-l ucide pe Lestat. Pentru binele meu, ar fi trebuit să fac asta. Dar, vezi tu, nu aveam încredere în nimic. Odată căzut în dizgraţie, nu mai aveam încredere în nimic.
Băiatul încuviinţă.
— N-am vrut să te întrerup. Spuneai ceva interesant.
— Doar că puteam să uit ce se întîmplase cu Lestat concentrîndu-mi gîndurile asupra Europei. De asemenea, şi gîndul la alţi vampiri mă însufleţea. Nu fusesem cinic nici măcar o clipă în legătură cu existenţa lui Dumnezeu, ci doar rupt de ea. Plutind, supranatural, prin lumea naturală. Dar s-a mai întîmplat ceva pînă să plecăm în Europa.
Ceva chiar foarte important. A început cu muzicianul. Trecuse pe acasă în seara aceea, cînd eu fusesem la catedrală, şi urma să vină din nou seara următoare. Dădusem liber servitorilor, aşa că l-am primit eu însumi. Înfăţişarea lui m-a izbit imediat. Era mult mai slab decît mi-l aminteam şi foarte palid, cu o lucire umedă pe chip ce sugera febră. Şi era îngrozitor de nefericit. Cînd i-am spus că Lestat plecase, la început a refuzat să mă creadă şi a zis că Lestat i-ar fi lăsat vreun mesaj, ceva. După aceea, a pornit în sus pe Rue Royale, vorbind singur despre asta, de parcă n-ar fi fost conştient de cei din jurul lui. L-am prins din urmă în dreptul unui felinar. „Ţi-a lăsat, totuşi, ceva”, i-am spus eu, căutînd repede portmoneul. Nu ştiam cîţi bani aveam înăuntru, dar intenţionam să i-i dau. Erau cîteva sute de dolari. I-am pus în mîinile care erau atît de slabe, încît îi vedeam venele albăstrui pulsînd sub pielea umedă. Acum a devenit entuziasmat şi am simţit imediat că era vorba de mai mult decît de bani. „Deci, ţi-a vorbit de mine, ţi-a spus să-mi dai ăştia!” a zis el ţinîndu-i de parcă ar fi fost nişte moaşte. „Trebuie să-ţi mai fi spus şi altceva!” Mă privea cu nişte ochi bulbucaţi şi chinuiţi. Nu i-am răspuns imediat, pentru că, între timp, zărisem punctele de pe gîtul lui. Două semne roşii ca nişte zgîrieturi în partea dreaptă, chiar deasupra gulerului murdar. Banii îi fluturau în mînă; era absent faţă de circulaţia de pe stradă, de oamenii care treceau pe lîngă noi. „Bagă-i în buzunar”, i-am şoptit eu. „A vorbit de tine, că e important să continui să scrii muzică.” Mă privea ca şi cum ar fi aşteptat altceva. „Da? Altceva n-a mai spus?” m-a întrebat el apoi, iar eu nu ştiam ce să spun. Aş fi născocit orice dacă i-ar fi adus alinare şi dacă l-ar fi făcut să plece, de asemenea. Mi-era greu să vorbesc despre Lestat; cuvintele mi se evaporau de pe buze. Şi punctele de pe gîtul lui mă uluiau. Nu-mi puteam explica asta. Am început să-i spun tot felul de aiureli — că Lestat îi dorea numai bine, că trebuise să ia un vapor cu aburi spre St. Louis, că avea să se întoarcă, că războiul era iminent şi că avea treburi de rezolvat acolo… Băiatul îmi sorbea fiecare cuvînt, de parcă nu se putea sătura şi aştepta să audă ceea ce voia. Tremura; broboane de sudoare i-au apărut pe frunte în timp ce mă asculta şi, deodată, şi-a muşcat buza cu putere. „Dar de ce a plecat?” m-a întrebat el de parcă nimic n-ar fi fost de ajuns.
„Ce este?” l-am întrebat. „Ce-ţi trebuie de la el? Sînt sigur că ar vrea ca eu să…”
„Era prietenul meu!” mi-a zis el deodată cu o voce scăzută din cauza furiei reţinute.
„Nu te simţi bine, i-am spus eu. Ai nevoie de odihnă. Ai ceva…” am zis eu apoi atent la fiecare mişcare a lui… „pe gît.” Nici măcar nu ştia la ce mă refer. A căutat locul cu degetele, l-a găsit şi l-a frecat.
„Ce contează? Nu ştiu. Insectele astea sînt peste tot”, a spus el şi mi-a întors spatele.
— Altceva a mai spus?
— Am privit multă vreme în urma lui cum se depărta pe Rue Royale, o siluetă în negru deşirată şi înnebunită, căreia mulţimea îi făcea loc. I-am spus imediat Claudiei de rana de la gît. A fost ultima noastră noapte în New Orleans. Urma să ne îmbarcăm pe vapor în seara următoare, chiar înainte de miezul nopţii, pentru a pleca în zori. Stabilisem să ieşim împreună. Era ascultătoare şi pe chipul ei se vedea ceva extrem de trist, ceva ce nu dispăruse după ce plînsese. „Ce ar putea să însemne urmele acelea?” m-a întrebat ea. „Că s-a hrănit cu băiatul în timp ce acesta dormea, că el i-a dat voie? Nu-mi închipui…”, a zis ea apoi.
„Da, asta trebuie să fie.” Dar nu eram sigur. Îmi aminteam ce-i spusese Lestat despre faptul că ştia un băiat care ar fi fost un vampir mai bun decît ea. Plănuise să facă asta? Plănuise să facă un altul ca noi?
„Nu contează acum, Louis”, mi-a amintit ea. Trebuia să ne luăm adio de la New Orléans. Ne depărtam de mulţimea de pe Rue Royale. Simţurile îmi erau extrem de acute faţă de toate lucrurile din jur, ţinîndu-le aproape, ezitînd să spun că aceea era ultima noapte. Vechiul oraş franţuzesc fusese ars în mare parte cu mult timp în urmă, iar arhitectura, pe vremea aceea, era aşa cum este acum, spaniolă, aceasta însemnînd că, mergînd încet pe strada îngustă pe care o cabrioletă trebuia să se oprească pentru a trece alta, lăsam în urmă ziduri văruite şi porţi masive prin care se zăreau paradisuri luminate de felinare ca al nostru, numai că fiecare părea să conţinută atîtea promisiuni, atîta mister senzual. Bananieri mari mîngîiau galeriile care duceau spre curţile interioare şi un desiş din ferigi şi flori astupau intrările gangurilor. Deasupra, în întuneric, oamenii stăteau pe balcoane, cu spatele spre uşile deschise, vorbind şoptit, iar zgomotul evantaielor abia se auzea din cauza brizei uşoare dinspre rîu; iar pe ziduri creşteau iederă şi floarea patimilor atît de dese, încît ne atingeam de ele în trecere şi ne opream cînd într-un loc, cînd în altul pentru a rupe un trandafir luminos sau vrejuri de caprifoi. Prin ferestrele înalte vedeam iar şi iar jocul luminii lumînărilor pe tavanele tencuite şi bogat împodobite şi adesea coroana strălucitoare a cîte unui candelabru din cristal. Din cînd în cînd, cîte o femeie îmbrăcată în haine de seară apărea lîngă balustradă, cu bijuteriile sclipindu-i la gît, parfumul ei adăugind o tentă efemeră miresmei florilor din atmosferă. Aveam străzile, grădinile, colţurile noastre preferate, dar în mod inevitabil am ajuns la marginea vechiului oraş şi am văzut mlaştina. Trăsurile treceau pe lîngă noi una după alta dinspre Bayou Road îndreptîndu-se spre teatru sau operă. Dar acum, luminile oraşului se aflau în urma noastră şi miresmele sale amestecate erau acoperite de mirosul greu al mlaştinii. Simpla vedere a copacilor înalţi şi tremurători, cu ramurile încărcate de muşchi, îmi făceau rău, obligîndu-mă să mă gîndesc la Lestat. Mă gîndeam la el aşa cum mă gîndisem la trupul fratelui meu. Îl vedeam afundîndu-se printre rădăcinile chiparoşilor şi stejarilor, acea formă zbîrcită şi hidoasă înfăşurată în cearşaful alb. Mă întrebam dacă vietăţile nopţii îl ocoleau, ştiind instinctiv că acel lucru uscat, care trosnea, era periculos sau dacă îl năpădeau în apa murdară ciugulindu-i carnea uscată de pe oase. M-am depărtat de mlaştină, întorcîndu-mă în centrul oraşului vechi şi am simţit strîngerea mîinii Claudiei liniştitoare. Adunase un buchet natural de pe toate zidurile grădinilor şi îl ţinea strîns la piept, lipit de rochiţa galbenă, cufundîndu-şi faţa în parfumul lui. Acum mi-a spus atît de încet încît a trebuit să-mi aplec urechea spre ea: „Louis, te frămîntă. Cunoşti remediul. Lasă carnea… lasă carnea să instruiască mintea.” Mi-a dat drumul mîinii şi am văzut-o depărtîndu-se de mine, întorcîndu-se numai o dată pentru a şopti acelaşi îndemn: „Uită-l. Lasă carnea să-ţi instruiască mintea…” Mi-a adus aminte de cartea de poezii pe care o aveam în mînă cînd mi-a spus acele cuvinte prima oară, şi parcă vedeam versurile pe pagină: