Interviu cu un vampir [Interview with the Vampire - ro]

Buzele ei erau roşii, chipul ei era liber,
Buclele ei erau galbene precum aurul;
Pielea ei era albă ca lepra,
Coşmarul vieţii-în-moarte era ea,
Cea care îngheţa sîngele omului îngroşîndu-l.

Ea zîmbea din colţul străzii, o fărîmă de mătase galbenă vizibilă doar o clipă în întuneric, după care a dispărut. Tovarăşa mea, tovarăşa mea veşnică. Am apucat pe Rue Dumaine, trecînd pe lîngă ferestrele întunecate.

Lumina unei lămpi s-a micşorat foarte încet în dosul unei perdele grele din dantelă, umbra modelului întinzîndu-se pe cărămidă, devenind din ce în ce mai slabă, apoi transformîndu-se în negreală. Mi-am continuat drumul, apropiindu-mă de casa lui Madame LeClair, auzind acordurile vagi, dar subţiri ale viorilor care cîntau în salonul de sus şi apoi rîsetele limpezi ale invitaţilor. Stăteam peste drum de casă, în umbră, văzîndu-i pe cîţiva dintre aceştia mişcîndu-se prin încăperea luminată; un oaspete trecea de la o fereastră la alta, cu un pahar cu picior plin cu un vin de culoarea lămîii, privind spre lună ca şi cum ar fi căutat ceva mai bun şi a găsit acest lucru la ultima fereastră, rămînînd cu mîna pe draperia de culoare închisă.

În faţa mea, o uşă în zidul de cărămidă era deschisă şi o lumină se vedea în capătul celălalt al gangului. Am traversat încet strada îngustă şi am simţit mirosul puternic de bucătărie imediat după ce am intrat pe poartă. Mirosul uşor greţos al cărnii gătite. Am intrat în gang. Cineva tocmai traversase în grabă curtea şi închisese o uşă. Dar apoi am văzut o altă siluetă. Lîngă focul din bucătărie se afla o negresă subţire cu un turban strălucitor în jurul capului, cu trăsături delicate, femeia sclipind în lumină asemeni unei figurine din diorit. Amesteca într-o oală. Am simţit mirosul condimentelor, şovîrvului şi foilor de dafin; apoi, ca un val, a venit mirosul oribil al cărnii gătite, sîngele şi carnea descompunîndu-se în lichidul care fierbea. M-am apropiat mai mult şi am văzut-o lăsînd jos lingura lungă de fier şi proptindu-şi mîinile pe şoldurile generoase, cordonul alb al şorţului scoţîndu-i în evidenţă mijlocul subţire. Zeama din oală dădea pe afară şi picăturile cădeau pe cărbunii aprinşi de dedesubt sfîrîind. Mirosul ei, parfumul ei pătrunzător a ajuns pînă la mine, mai puternic decît cel al amestecului ciudat din oală, ispititor pe măsură ce mă apropiam mai mult, pînă cînd, în cele din urmă, m-am rezemat de un perete îmbrăcat în frunze de viţă. La etaj, viorile începuseră un vals şi podeaua din lemn scîrţîia sub picioarele dansatorilor. Parfumul iasomiei de pe zid m-a învăluit şi apoi s-a retras ca apa ce părăseşte plaja netedă; şi i-am simţit din nou parfumul sărat. Se dusese la uşa bucătăriei, aplecîndu-şi cu graţie gîtul lung şi negru cînd s-a chinuit să străpungă întunericul de sub fereastra luminată. „Monsieur!” a spus ea păşind în raza de lumină gălbuie, care îi cădea pe sînii mari şi rotunzi, pe braţele lungi, subţiri şi mătăsoase şi acum pe frumuseţea lungă şi rece a chipului. „Căutaţi petrecerea, Monsieur?” m-a întrebat ea. „E sus…” „Nu, draga mea, nu căutam petrecerea, i-am spus eu ieşind din umbră. Pe tine te căutam.”

— Totul era pregătit cînd m-am trezit seara următoare: cufărul cu haine fusese trimis pe vapor împreună cu o ladă în care se afla sicriul; servitorii erau plecaţi; mobila fusese acoperită cu pînză albă. Imaginea biletelor de vapor, a cîtorva de bancă şi a altor cîteva hîrtii strînse toate într-un portmoneu negru făcea ca acea călătorie să apară în lumina sclipitoare a realităţii. Aş fi renunţat la ucis dacă aş fi putut, dar m-am ocupat de asta devreme şi în grabă, ca şi Claudia; dar cu puţin înainte de ora la care ar fi trebuit să plecăm, mă aflam singur în apartament, aşteptînd-o. Era plecată de prea mult timp pentru starea mea de spirit nervoasă. Mă temeam pentru ea — deşi putea fermeca aproape pe oricine, făcîndu-i să o ajute dacă se afla prea departe de casă şi, de multe ori, îi convinsese pe străini să o aducă pînă la uşă chiar, la tatăl ei, care le mulţumea din tot sufletul pentru faptul că îi aduseseră fiica rătăcită.

Cînd a venit acum, alerga şi, lăsînd jos cartea, mi-am închipuit că uitase cît era ceasul. Credea, probabil, că era mai tîrziu decît era în realitate. Ţinînd cont de ceasul meu de buzunar, mai aveam o oră. Dar, în clipa în care a ajuns la uşă, am ştiut că mă înşelam. „Louis, uşile!” a îngăimat ea, cu răsuflarea tăiată şi cu mîna pe inimă. A rupt-o la fugă din nou pe coridor cu mine în urma ei şi, în timp ce îmi făcea semne disperată, am închis uşile coridorului. „Ce este?” am întrebat-o. „Ce te-a apucat?” Dar ea se ducea la ferestrele din faţă acum, la uşile-ferestre lungi care dădeau pe balcoanele înguste de deasupra străzii. A ridicat sticla de pe lampă şi a suflat în flacără. În cameră s-a făcut brusc întuneric, dar apoi, încet-încet, a început să pătrundă lumina de pe stradă. Ea gîfîia, cu mîna la piept şi după cîteva clipe m-a tras lîngă fereastră.

„M-a urmărit cineva”, a şoptit ea acum. „L-am auzit tot timpul în spatele meu. La început, am crezut că aveam impresia!” S-a oprit să-şi tragă răsuflarea, iar chipul îi era alb în lumina albăstruie care pătrundea pe fereastră. „Louis, era muzicianul”, a şoptit ea.