„Şi ce dacă? Te-o fi văzut cu Lestat”.
„Louis, e acolo jos. Uită-te pe geam. Încearcă să-l vezi.”
Părea atît de tulburată, aproape speriată. Ca şi cum n-ar fi vrut să stea în prag expusă. Am ieşit pe balcon, deşi continuam să o ţin de mînă în timp ce ea stătea lîngă draperie; mă ţinea atît de strîns, încît părea să se teamă pentru mine. Era ora unsprezece şi, în momentul acela, pe Rue Royale era linişte: magazinele închise, oamenii care fuseseră la teatru plecaseră. O uşă s-a trîntit undeva în dreapta mea şi am văzut o femeie şi un bărbat ieşind şi pornind grăbiţi spre colţ, chipul femeii fiind ascuns sub borurile unei pălării albe enorme. Zgomotul paşilor lor s-a stins. Nu vedeam pe nimeni, nu simţeam pe nimeni. Auzeam respiraţia anevoioasă a Claudiei. Ceva s-a mişcat în casă; am tresărit, dar am recunosut zgomotul ca fiind cel făcut de păsări. Uitasem de păsări. Dar Claudia se speriase mai tare şi s-a tras lîngă mine. „Nu e nimeni, Claudia…” am început eu să-i şoptesc, dar atunci l-am zărit pe muzician. Stătuse atît de nemişcat în dreptul uşii magazinului de mobilă, încît nu-l observasem şi, probabil asta dorise şi el. Căci acum s-a uitat la mine şi faţa i-a strălucit în întuneric ca o lumină albă. Frustrarea şi preocuparea îi dispăruseră complet de pe trăsăturile rigide; ochii lui mari şi negri mă fixau de pe pielea albă. Devenise vampir.
„Îl văd”, am murmurat eu mişcînd buzele cît se poate de puţin, în vreme ce continuam să-l privesc în ochi. Am simţit-o venind mai aproape, mîna îi tremura şi îi simţeam bătăile inimii zvîcnindu-i în palmă. A icnit cînd l-a văzut. Dar, în acelaşi timp, ceva m-a făcut să îngheţ chiar în clipa în care mă uitam la el, fără ca el să se mişte. Pentru că am auzit paşi în gangul de afară. Apoi scîrţîitul porţii. După aceea, din nou acel pas, hotărît, apăsat, răsunînd sub plafonul boltit al gangului prin care treceau trăsurile, apăsat, familiar. Acel pas urca acum scara în spirală. Claudia a scos un ţipăt subţire, dar a dus repede mîna la gură. Vampirul din dreptul magazinului de mobilă nu se clintise. Şi cunoşteam pasul de pe scară. Cunoşteam pasul din curte. Era Lestat. Lestat trăgea de uşă, lovind acum în ea, zgîlţîind-o de parcă ar fi vrut s-o scoată din perete. Claudia s-a refugiat într-un colţ, cu trupul încovoiat, ca şi cum cineva îi dăduse o lovitură puternică, uitîndu-se înnebunită cînd la silueta din stradă, cînd la mine. Loviturile din uşă deveniseră şi mai puternice. Atunci i-am auzit vocea. „Louis! a strigat. Louis!” a urlat el apoi dincolo de uşă, după care a urmat spargerea geamului din salonul mic. După care am auzit răsucirea zăvorului din interior. Am înşfăcat repede lampa, am scăpărat un băţ de chibrit prea tare şi l-am rupt în graba cu care mă mişcăm, dar apoi am obţinut flacăra pe care am dorit-o şi am rămas cu micul vas cu petrol lampant în mînă. „Pleacă de la fereastră. Închide-o”, i-am spus Claudiei, iar ea a ascultat ca şi cum acel ordin subit şi clar ar fi eliberat-o dintr-un paroxism al spaimei. „Şi aprinde celelalte lămpi, acum, imediat.” O auzeam plîngînd în timp ce aprindea chibritul. Lestat înainta pe coridor. Apoi a ajuns în dreptul uşii. Mi-am ţinut răsuflarea şi, fără să vreau, am făcut cîţiva paşi înapoi cînd l-am văzut. O auzeam pe Claudia plîngînd. Era Lestat, fără nici o îndoială, refăcut şi intact, stînd în uşă, cu capul plecat înainte, cu ochii bulbucaţi, de parcă ar fi fost beat şi ar fi avut nevoie de tocul uşii pentru a nu se prăbuşi în cameră. Pielea îi era plină de cicatrice, hidoase, de parcă fiecare încreţitură a „morţii” lui îi lăsase un semn. Era marcat ca de nişte lovituri la întîmplare cu vătraiul încins, iar ochii lui, care altă dată fuseseră de un cenuşiu limpede, acum erau străbătuţi de vase de sînge.
„Rămîi unde eşti… pentru numele lui Dumnezeu…, am şoptit eu. „O arunc spre tine şi o să arzi de viu”, i-am zis apoi. Chiar în clipa aceea, am auzit un zgomot în stînga mea, nişte zgîrieturi şi rîcîieli pe faţada casei. Era celălalt. Îi vedeam mîinile pe balconul din fier forjat. Claudia a scos un ţipăt ascuţit cînd el s-a izbit cu tot trupul în uşile de sticlă.
Nu pot să-ţi spun exact tot ce s-a întîmplat atunci. Pur şi simplu, nu pot să povestesc exact cum a fost. Îmi amintesc că am azvîrlit cu lampa în Lestat; aceasta s-a sfărîmat la picioarele lui şi flăcările au cuprins imediat covorul. Apoi am luat o torţă, o pînză pe care o trăsesem de pe canapea şi îi dădusem foc. Dar, înainte de asta, m-am luat la bătaie cu el, lovindu-l cu picioarele şi împotrivindu-mă feroce puterii lui teribile. Undeva, în depărtare, auzeam ţipetele de spaimă ale Claudiei. S-a spart şi cealaltă lampă. Draperiile erau în flăcări. Îmi amintesc că hainele lui duhneau a petrol lampant şi că, la un moment dat, se chinuia înnebunit să stingă flăcările. Era stîngaci, bolnav, incapabil să-şi păstreze echilibrul; dar cînd m-a prins, l-am muşcat de degete ca să scap din strînsoarea lui. Pe stradă se auzeau zgomote, strigăte, o sonerie. Camera se transformase repede într-un adevărat infern şi, într-o sclipire de lumină, am văzut-o pe Claudia luptîndu-se cu proaspătul vampir, care părea incapabil să pună mîinile pe ea, semănînd cu un om neîndemînatic care încearcă să prindă o pasăre. Îmi amintesc că m-am rostogolit la nesfîrşit cu Lestat prin foc, simţind căldura sufocantă pe faţă, văzînd flăcările deasupra spatelui său cînd m-am rostogolit sub el. În clipa aceea, Claudia s-a ridicat şi l-a lovit de nenumărate ori cu vătraiul, pînă cînd el a slăbit strînsoarea şi eu m-am chinuit să ies de dedesubt. Am văzut vătraiul coborînd din nou, iar şi iar deasupra lui şi auzeam mîrîielile Claudiei în ritmul loviturilor, ca cele ale unui animal. Lestat era cu mîna ridicată, chipul fiindu-i o grimasă de durere. Întins pe covor, se afla celălalt, din capul căruia curgea sînge.
Ce s-a petrecut apoi nu mi-e clar. Cred că am luat vătraiul din mîinile ei şi i-am dat o lovitură zdravănă într-o parte a capului. Îmi amintesc că mi se părea de neînvins, invulnerabil faţă de lovituri. Căldura îmi pîrlea hainele deja, flăcările aprinseseră rochiţa de borangic a Claudiei, aşa că am luat-o în braţe şi am rupt-o la fugă pe coridor, încercînd să sting flăcările cu trupul meu. Îmi aduc aminte că mi-am scos haina şi am stins flăcările cu ea cînd am ieşit la aer, iar oamenii urcau scările trecînd pe lîngă mine. O mulţime de oameni se scurgeau prin gang în curte şi cineva stătea pe acoperişul în pantă al bucătăriei din cărămidă. O ţineam pe Claudia în braţe şi fugeam pe lîngă toţi, ignorîndu-le întrebările, făcîndu-mi loc cu umărul printre ei. Pe urmă eram liber împreună cu ea, auzindu-i gîfîielile şi suspinele în ureche, în timp ce alergam orbeşte pe Rue Royale, apoi pe prima stradă îngustă, alergînd, alergînd pînă cînd nu mai exista nici un sunet în afară de cel al paşilor mei. Şi ale respiraţiei ei. Am stat acolo, un bărbat şi un copil, arşi, chinuiţi de durere, trăgînd în piept aerul acelei seri liniştite.
PARTEA A DOUA
— Toată noaptea am stat pe puntea vaporului francez „Mariana”, uitîndu-mă la schela de debarcare. Cheiul lung era înţesat de lume, iar petrecerile au durat foarte mult în cabinele luxoase şi punţile gemeau de pasageri şi oaspeţi. Dar, pînă la urmă, pe măsură ce se apropia ivirea zorilor, petrecerile s-au sfîrşit una cîte una şi trăsurile au părăsit străzile înguste din faţa debarcaderului. Cîţiva pasageri întîrziaţi au sosit la bord, o pereche a zăbovit cîteva ore lîngă parapet în apropiere. Dar Lestat şi ucenicul lui, dacă au supravieţuit focului (şi eu eram convins că supravieţuiseră) n-au ajuns la vapor. Bagajele noastre părăsiseră apartamentul în cursul zilei; şi, dacă mai rămăsese ceva care să ne trădeze destinaţia, eram sigur că fusese distrus. Totuşi, eram cu ochii în patru. Claudia era încuiată în cabina noastră, stînd cu privirea aţintită asupra hubloului. Dar Lestat n-a venit.