În cele din urmă, aşa cum sperasem, agitaţia legată de plecare a început înainte de a se face lumină. Cîteva persoane făceau cu mîna de pe dig şi de pe ridicătura acoperită de iarbă a cheiului în timp ce vaporul a început mai întîi să se clatine, apoi să se zdruncine violent pe o parte şi, după aceea, să alunece maiestuos în curentul fluviului Mississippi.
Luminile oraşului New Orléans se micşorau din ce în ce mai mult pînă cînd se vedeau în spatele nostru ca o palidă fosforescenţă pe cerul care începea să se lumineze. Eram îngrozitor de obosit şi, totuşi, am stat pe punte atîta timp cît am putut să văd acea lumină, ştiind că s-ar fi putut să nu o mai văd vreodată. Peste cîteva clipe, eram purtaţi în josul fluviului pe lîngă digurile de la Freniere şi Pointe du Lac şi atunci, cînd am putut să văd zidul format din plopi canadieni şi chiparoşi care se vedeau verzi în întuneric de-a lungul malului, mi-am dat seama că era aproape dimineaţă. Primejdios de aproape.
Vîrînd cheia în broască, am simţit poate cea mai cumplită epuizare pe care o cunoscusem vreodată. Niciodată, în cursul anilor pe care îi trăisem în selecta noastră familie, nu simţisem teama din seara aceea, vulnerabilitatea, groaza. Şi nu avea să existe nici o uşurare subită. Nici un sentiment de siguranţă subit. Numai acea uşurare pe care o impune, în sfîrşit, oboseala, cînd nici mintea, nici trupul nu mai îndură groaza. Căci, deşi Lestat se afla acum la atîtea mile distanţă, cu învierea lui, trezise în mine o încîlceală de temeri complexe de care nu puteam scăpa. Chiar şi atunci cînd Claudia mi-a spus: „Sîntem în siguranţă, Louis, în siguranţă”, şi eu i-am şoptit cuvîntul „da”, îl vedeam pe Lestat în uşă, vedeam ochii aceia bulbucaţi, pielea aceea brăzdată de cicatrice. Cum de se întorsese, cum de triumfase asupra morţii? Cum putea o fiinţă să supravieţuiască acelei ruine zbîrcite care devenise? Oricare ar fi fost răspunsul, ce însemna el — nu numai pentru el, ci şi pentru Claudia, pentru mine? Eram în siguranţă faţă de el, dar faţă de noi înşine?
Vaporul a fost atins de o „febră” ciudată. Totuşi era uluitor de curat în privinţa şobolanilor, deşi, din cînd în cînd, li se descopereau trupurile, uşoare şi uscate, ca şi cum ar fi murit de cîteva zile. Cu toate acestea, exista acea febră. Lovea pasagerul mai întîi sub forma unei slăbiciuni şi a unei dureri de gît; uneori existau şi nişte semne acolo, alteori, semnele erau în alte părţi, sau, cîteodată, nu se vedea nici un semn, deşi cîte o rană veche se redeschidea şi redevenea dureroasă. Uneori, pasagerul, care începea să doarmă din ce în ce mai mult pe măsură ce atît vaporul, cît şi febra progresau, murea în somn. Aşa că au avut loc înmormîntări în apa oceanului de cîteva ori în timpul traversării Atlanticului. Temîndu-mă de febră, bineînţeles, îi ocoleam pe pasageri, nu voiam să mă alătur lor în camera de fumat, să ajung să le cunosc povestirile, să-i aud vorbind despre visele şi speranţele lor. Îmi luam „masa” singur. Dar Claudiei îi plăcea să-i privească, să stea pe punte şi să-i vadă venind şi plecînd seara devreme şi, mai tîrziu, să-mi spună încet, în timp ce mă aflam lîngă hublou: „Cred că ea o să cadă pradă…” Lăsam cartea jos şi mă uitam prin hublou, simţind legănarea uşoară a mării, văzînd stelele, mai clare şi mai strălucitoare decît le văzusem vreodată de pe pămînt, aplecîndu-mă să ating valurile. În anumite momente, cînd stăteam singur în cabina întunecată, mi se părea că cerul se coborîse pentru a întîlni marea şi că un mare secret avea să fie dezvăluit în acea împreunare, o prăpastie imensă avea să fie închisă pentru totdeauna. Dar cine avea să facă avea dezvăluire cînd cerul şi marea deveneau un tot şi nu mai exista haos? Dumnezeu? Sau Satana? Deodată, mi-a trecut prin cap ce imensă consolare ar fi fost să-l cunosc pe acesta din urmă, să-l privesc în faţă, indiferent cît de îngrozitoare ar fi fost acea înfăţişare, să ştiu că îi aparţin total şi, astfel, să scap pentru totdeauna de chinul acelei ignoranţe. Să trec printr-un văl care mă despărţea veşnic de tot ceea ce numeam natură umană.
Simţeam cum vaporul se apropia din ce în ce mai mult de acel secret. Nu exista nici un capăt vizibil al firmamentului; se închidea în jurul nostru cu o frumuseţe şi o tăcere răpitoare. Dar apoi, cuvintele „să scap” deveneau oribile, căci nu exista scăpare cînd erai blestemat, nu putea să existe; şi ce era acel chin în comparaţie cu neobositele flăcări ale iadului? Marea legănîndu-se sub acele stele veşnice — stelele însele — ce legătură aveau ele cu Satana? Şi acele imagini care ni se par atît de statice în copilărie cînd sîntem cu toţii atît de preocupaţi de viaţă,încît rareori ni le închipuim atrăgătoare: serafim privind veşnic chipul lui Dumnezeu — şi chiar chipul lui Dumnezeu — aceasta era eterna scăpare, şi acea mare blîndă, care ne legăna, era doar o vagă promisiune a acesteia.
Dar, chiar şi în acele momente, cînd vaporul şi toată lumea dormea, nici raiul, nici iadul nu păreau mai mult decît o închipuire chinuitoare. Să ştiu, să cred într-unul sau altul… aceea era poate singura salvare la care puteam visa.
Claudia, căreia îi plăcea lumina ca şi lui Lestat, aprindea lămpile de cum se trezea. Avea un pachet de cărţi de joc minunate, primit de la o doamnă de pe vapor; figurinele erau în stilul celor din perioada Mariei Antoaneta, iar, pe spate, erau crini aurii pe un fundal violet. Dădea o pasienţă în care cărţile formau cifrele unui ceas. M-a tot întrebat cum de reuşise Lestat pînă cînd, în cele din urmă, am început să-i răspund. Nu mai era zguduită. Dacă îşi amintea de ţipetele ei în flăcări, nu voia să se gîndească la ele. Dacă îşi amintea că, înainte de foc, vărsase lacrimi adevărate în braţele mele, acest lucru nu producea nici o schimbare în ea; era, ca întotdeauna, o persoană foarte puţin nehotărîtă, o persoană la care tăcerea nu însemna nelinişte sau regret.
„Ar fi trebuit să-l ardem, a zis ea. Am fost nişte proşti să-l credem mort numai după felul cum arăta.”
„Dar cum a putut supravieţui? am întrebat-o eu. Doar l-ai văzut, ştii ce-a rămas din el.” Nu aveam nici un chef, de fapt. Ar fi alungat bucuros acele gînduri într-un ungher al minţii, dar mintea mea nu-mi dădea voie. Ea a fost cea care mi-a dat răspunsurile acum, căci dialogul avea loc, de fapt, cu ea însăşi. „Să zicem că a încetat să ni se mai împotrivească, a explicat ea, că încă mai trăia, închis în acel trup uscat şi neputincios, conştient şi calculat…”
„Conştient în starea aceea!” am şoptit eu.
„Şi, să zicem că, atunci cînd s-a scufundat în apa mlaştinii şi a auzit zgomotul trăsurii depărtîndu-se, a avut destulă putere încît să-şi mişte membrele. În întunericul din jurul lui erau tot felul de vietăţi. L-am văzut odată rupînd gîtul unei şopîrle de grădină şi privind cum se scurgea sîngele într-un pahar. Îţi închipui tenacitatea voinţei de a trăi pe care o avea, bîjbîind cu mîinile prin apă după orice se mişca?”
„Voinţă de a trăi? Tenacitate? am murmurat eu. Să zicem că a fost altceva…”
„Şi, atunci, cînd a simţit revenirea puterii, poate de ajuns pentru a-l face să ajungă la drum, undeva, pe acest drum, a întîlnit pe cineva. Poate s-a ghemuit, aşteptînd să treacă vreo trăsură; poate s-a tîrît, adunînd încă atîta sînge cît putea, pînă a ajuns la cocioabele emigranţilor sau la acele case de ţară împrăştiate. Ce spectacol trebuie să fi fost!” S-a uitat la lampa care atîrna, făcînd ochii mici, după care a continuat cu o voce scăzută, lipsită de emoţie. „Şi atunci ce-a făcut? Mie mi se pare foarte limpede. Dacă nu s-a putut întoarce la timp la New Orléans, cu siguranţă că a putut ajunge la cimitirul Old Bayou. Spitalul filantropic trimite acolo sicrie în fiecare zi. Parcă-l văd scormonind pămîntul moale pînă la un asemenea sicriu, aruncînd conţinutul în mlaştină şi punîndu-se la adăpost pînă în seara următoare în acel mormînt adînc în care nimeni n-ar fi putut să-l deranjeze. Da… asta a făcut, sînt convinsă.”