M-am gîndit la asta multă vreme, imaginîndu-mi, văzînd că s-ar fi putut întîmpla. Apoi am auzit-o adăugînd gînditoare, în timp ce punea jos o carte şi se uita la chipul oval al unui crai cu perucă albă: „Eu aş fi putut s-o fac. Şi de ce mă priveşti aşa?” m-a întrebat strîngînd cărţile, degetuţele ei chinuindu-se să le aşeze şi să le amestece.
„Crezi… că, dacă i-am fi ars rămăşiţele, ar fi murit?” am întrebat-o eu.
„Bineînţeles. Cînd nu există nimic, nu are ce să învie. Ce vrei să insinuezi?” Împărţea cărţile acum, întinzîndu-mi şi mie cîteva pe măsuţa de stejar. M-am uitat la ele, dar nu le-am atins.
„Eu ştiu… am şoptit eu. Doar că, poate, nu a existat nici o voinţă de a trăi, nici un pic de tenacitate… pentru că, pur şi simplu, nu era nevoie de nici una din ele.”
M-a privit stăruitor, fără să-şi trădeze gîndurile sau să-mi dea de înţeles că le pricepea pe ale mele.
„Poate pentru că era incapabil să moară… poate este, sîntem… cu adevărat nemuritori?”
M-a privit multă vreme.
„Luciditate în starea aceea… am adăugat eu, în cele din urmă, ocolindu-i privirea. Dacă ar fi aşa, n-ar trebui să existe luciditate şi în alte situaţii? Incendiu, lumina soarelui… ce contează?”
„Louis, mi-a spus ea cu un glas scăzut. Ţi-e frică. Nu stai «en garde» împotriva fricii. Nu înţelegi pericolul pe care îl reprezintă frica. O să aflăm aceste răspunsuri atunci cînd o să-i găsim pe cei care ni le pot da, cei care posedă cunoştinţe de secole, de cît timp există pe pămînt creaturi ca noi. Cunoaşterea asta era dreptul nostru prin naştere, iar el ne-a lipsit de acest lucru. Şi-a meritat moartea.”
„Dar n-a murit…” am spus eu.
„Ba a murit, a zis ea. Nimeni n-ar fi putut scăpa din casa aia decît dacă ar fi fugit o dată cu noi, dacă ar fi alergat lîngă noi. Nu. A murit, ca şi estetul acela triumfător, prietenul lui. Luciditatea s-a dus.”
A strîns cărţile şi le-a pus deoparte, făcîndu-mi semn să-i dau cărţile de pe măsuţa de lîngă pat, acele cărţi pe care le despachetase imediat cum ajunsese la bord, cele cîteva opere alese despre cunoştinţele vampirilor pe care le luase ca îndrumare. Nu conţineau povestiri exagerate din Anglia, nici pe cele ale lui Edgar Allan Poe, nici plăsmuiri. Erau doar cîteva relatări despre vampirii din estul Europei, care deveniseră pentru ea un fel de Biblie.
În acele ţări, oamenii ardeau, într-adevăr, rămăşiţele unui vampir cînd îl găseau, îi străpungeau inima cu o ţepuşă şi îi retezau capul. Citea ore întregi acele cărţi care fuseseră citite şi recitite înainte să ajungă de partea cealaltă a Atlanticului şi care conţineau relatări ale unor călători, preoţi şi savanţi. Şi ea plănuia călătoria noastră, fără să aibă nevoie de peniţă sau hîrtie, ci în minte. O călătorie care avea să ne ducă imediat departe de strălucitoarele capitale ale Europei spre Marea Neagră, unde aveam să ne oprim la Vama şi să ne începem căutările în zonele de ţară ale Carpaţilor. Mie mi se părea o perspectivă sumbră, fiind obligat să o accept, căci tînjeam după alte locuri şi alte cunoştinţe pe care Claudia nici nu începea să le înţeleagă. Seminţele acelei dorinţe puternice fuseseră plantate în mine cu mulţi ani în urmă şi s-au transformat în flori amare cînd vaporul nostru a trecut prin Strîmtoarea Gibraltar intrînd în apele Mării Mediterane. Voiam ca acele ape să fie albastre. Dar nu erau. Aveau culoarea nopţii. Cît am mai suferit atunci, chinuindu-mă să-mi amintesc mările pe care simţurile needucate ale unui tînăr le luase drept garantate, pe care o memorie nedisciplinată le lăsase pradă eternităţii. Mediterana era neagră, neagră lîngă coasta Italiei, lîngă coasta Greciei, întotdeauna neagră, neagră cînd, în ceasurile reci dinainte de ivirea zorilor, în timp ce Claudia dormea, obosită de cărţile ei şi porţia slabă pe care i-o impunea precauţia, eu coboram o lampă jos, jos de tot prin ceaţa care se ridica, pînă cînd flacăra ajungea să strălucească deasupra valurilor; nimic nu se vedea pe acea suprafaţă unduitoare în afară de lumina însăşi, reflectarea acelei raze care călătorea în permanenţă cu mine, un ochi nemişcat care părea fixat asupra mea din adîncuri şi-mi spunea: „Louis, tu nu cauţi decît întunericul. Marea asta nu e marea ta. Miturile oamenilor nu sînt miturile tale. Comorile oamenilor nu sînt ale tale.” Ah, cît mă umplea de amărăciune în momentele acelea căutarea vampirilor din Lumea Veche, o amărăciune pe care aproape că o puteam gusta, ca şi cum aerul şi-ar fi pierdut prospeţimea. Căci, ce secrete, ce adevăruri ne-ar fi putut oferi acele monstruoase creaturi ale nopţii? Care trebuiau să le fie îngrozitoarele limite, dacă, într-adevăr, aveam să-i găsim pe toţi? Ce puteau spune nişte osîndiţi altor osîndiţi? N-am păşit pe ţărm la Pireu. Totuşi, în mintea mea, am fost pe Acropole în Atena, privind luna răsărind prin plafonul deschis al Partenonului, măsurîndu-mi înălţimea după grandoarea acelor coloane, mergînd pe urmele acelor greci care au murit la Marathon, ascultînd şoapta vîntului printre măslinii străvechi. Acelea erau monumentele oamenilor care nu puteau muri, nu pietrele morţilor vii; acolo se aflau secretele ce rezistaseră trecerii timpului, pe care abia începusem să o înţeleg vag. Şi, totuşi, nimic nu m-a întors din drum şi nimic nu o putea facem dar cîntăream iar şi iar marele risc al întrebărilor noastre, riscul oricărei întrebări la care se răspunde cu sinceritate; căci răspunsul trebuie să conţină un preţ incalculabil, un pericol tragic. Cine ştia acest lucru mai bine decît mine, care asistasem la moartea propriului meu trup, văzînd tot ceea ce numeam omenesc veştejindu-se şi murind doar pentru a forma un lanţ puternic care să mă ţină legat de lumea asta şi, totuşi, să mă facă exilatul ei pentru totdeauna. O stafie cu o inimă care bate?
Legănatul mării mă făcea să visez urît, să-mi aducă aminte cu foarte mare claritate. Într-o noapte de iarnă, la New Orléans, pe cînd hoinăream prin cimitirul St. Louis, mi-am văzut sora, bătrînă şi cocoşată, cu un buchet de trandafiri albi în braţe, ai căror spini erau înfăşuraţi cu grijă într-un pergament vechi, cu capul cărunt plecat, paşii conducînd-o prin întunericul plin de primejdii spre mormîntul unde fusese aşezată placa funerară a fratelui ei, Louis, alături de cea a fratelui său mai mic… Louis, care murise în incendiul de la Pointe du Lac lăsînd o moştenire generoasă unui fin şi tiz pe care ea nu-l cunoştea. Florile acelea erau pentru Louis, de parcă n-ar fi trecut jumătate de secol de la moartea lui, de parcă memoria ei, ca şi memoria lui Louis, nu i-ar fi dat pace. Durerea îi accentua frumuseţea cenuşie şi îi încovoia spatele îngust. Şi, cît aş fi dat, în timp ce o priveam, să-i ating părul argintiu, să-i şoptesc că o iubeam, dacă dragostea nu i-ar fi produs în anii care îi mai rămăseseră o groază mai cumplită decît durerea. Am lăsat-o cu durerea. Iar şi iar şi iar.
Şi acum visam prea mult. Visam prea îndelung în închisoarea acelui vapor, în închisoarea trupului meu, care era atît de sensibil la răsăritul fiecărui soare cum nici un trup muritor nu fusese vreodată. Iar inima îmi bătea mai repede pentru munţii din estul Europei, în sfîrşit, îmi bătea mai repede pentru singura speranţă că, undeva, în acea zonă primitivă, am fi putut găsi răspunsul la întrebarea de ce permitea Dumnezeu existenţa unei asemenea suferinţe — de ce se permitea să înceapă şi cum i s-ar fi putut pune capăt. Şi fără acel răspuns, ştiam că nu am curajul de a-i pune capăt. Cu timpul, apele Mediteranei au devenit apele Mării Negre.